© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Discurs adresat colaboratorilor cu rol diplomatic în reprezentanţele pontificale (17 noiembrie 2025)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Pacea să fie cu voi.

Eminenţă, Excelenţe,

Dragi preoţi!

Îmi exprim recunoştinţa faţă de cardinalul secretar de stat pentru cuvintele sale amabile, precum şi faţă de superiorii de la Secretariatul de Stat, în special secretarul pentru reprezentanţe pontificale şi aşa-numita Secţiune a Treia, care au organizat cu grijă aceste zile de fraternitate, rugăciune şi dialog.

Prezenţa voastră este motiv de bucurie specială pentru mine, deoarece pentru prima dată vă primesc pe toţi împreună. Ocazia este foarte semnificativă: Jubileul Speranţei. Şi voi, ca atâţia pelerini, aţi venit la Roma, la mormântul apostolului Petru, pentru a vă întări credinţa şi a reînnoi propunerile care animă slujirea voastră. S-ar putea sublinia cu adevărat că am făcut acest lucru, l-aţi făcut împreună cu tot poporul lui Dumnezeu şi cât de important este să recunoaşteţi că slujirea voastră este cu poporul lui Dumnezeu, nu separată de el. Şi astfel, a veni în pelerinaj este cu adevărat un mod de a merge împreună cu întreaga Biserică. Anul Sfânt este o ocazie providenţială pentru noi toţi de a redescoperi şi a aprofunda frumuseţea vocaţiei noastre, adică a chemării noastre comune la sfinţenie, care ne angajează în fiecare zi să fim martori ai lui Cristos, speranţa vie pentru lume.

Aş dori mai întâi să vă mulţumesc pentru că, aşa cum ne aminteşte apostolul (cf. Fil 3,12), nu aţi ezitat în faţa vocii Învăţătorului, care ne invită să-l urmăm, lăsând totul pentru a duce cuvântul mântuitor al evangheliei până la marginile pământului. Această chemare răsună într-un mod cu adevărat special pentru voi, care aţi fost aleşi să exercitaţi slujirea sacerdotală în reprezentanţele pontificale: un dar şi o angajare de a deveni prezenţă pretutindeni a întregii Biserici şi, în special, a solicitudinii pastorale a papei, care o prezidează în caritate.

Desigur, slujirea voastră specială este anevoioasă şi, prin urmare, necesită o inimă arzătoare pentru Dumnezeu şi deschisă către omenire; cere studiu şi competenţă, abnegaţie şi curaj; creşte în încrederea în Isus şi în docilitatea faţă de Biserică, care se exprimă în ascultarea faţă de superiorii voştri. În ţările în care lucraţi, întâlnind popoare şi limbi diferite, nu uitaţi că prima mărturie pe care trebuie să o daţi este aceea a preoţilor îndrăgostiţi de Cristos şi dedicaţi zidirii Trupului său. Slujind comunităţile ecleziale, fiţi reflexie a afectului şi apropierii papei faţă de fiecare, menţinând un viu sentire cum Ecclesia. Mă gândesc în special la cei dintre voi care se află în contexte de dificultate, conflict şi sărăcie, unde nu lipsesc momentele de descurajare. Tocmai în aceste lupte, amintiţi-vă că Biserica vă susţine în rugăciune: de aceea, întăriţi identitatea voastră sacerdotală trăgând putere din sacramente, din comuniunea fraternă şi din docilitatea constantă faţă de Duhul Sfânt.

Cultivând acele virtuţi umane exprimate în cuvinte şi gesturi zilnice, construiţi relaţii cu toţi, rezistând tentaţiei de a vă izola. În schimb, rămâneţi înrădăcinaţi în corpul eclezial şi în istoria popoarelor: atât cel din care proveniţi, cât şi cele la care sunteţi trimişi. Fiecare naţiune vă oferă propriile tradiţii pentru a fi cunoscute, iubite şi respectate, aşa cum agricultorul respectă pământul şi, cultivându-l, culege roadele bune ale muncii sale. Aşadar, nu fiţi oameni detaşaţi, ci discipoli pasionaţi ai lui Cristos, cufundându-vă cu stil evanghelic în contextele în care trăiţi şi lucraţi. Marii misionari ne amintesc, de fapt, că înculturarea nu este o atitudine folclorică, pentru că se naşte din dorinţa de a ne dedica pământului şi persoanelor pe care îi slujim.

Noua apartenenţă pe care o experimentaţi nu constituie o alternativă la contextele sociale şi ecleziale care v-au dat naştere. Prin urmare, este necesar să continuaţi să cultivaţi, pe cât posibil, legătura cu Biserica voastră particulară. Când acest sentiment de apartenenţă se pierde, se instalează dezinteresul: devenim ca nişte copaci fără rădăcini. Dacă, însă, continuă să primească limfă vitală, pomul poate fi chiar transplantat în altă parte şi astfel poate aduce roade noi.

În momentele de dificultate, pe care uneori le experimentăm, este bine să confirmăm motivaţia noastră de exemplu cu cuvintele Sfântului Augustin: "Pondus meus, amor meus" (Confessiones XIII, 9). Chiar şi marele profet Ilie, la un moment dat, a simţit că toată munca sa fusese în zadar. Însă Domnul l-a ridicat, arătându-i o ţintă sigură şi o cale sigură pe care să meargă (cf. 1Rg 19,1-18). Preaiubiţilor, şi voi urcaţi în fiecare zi pe Horeb-ul vostru interior, adică la locul unde Duhul lui Dumnezeu vorbeşte inimii. În fiecare reprezentanţă pontificală există o capelă, adevărat centru al casei voastre, unde zilnic, împreună cu nunţiul apostolic, cu călugăriţele şi cu colaboratorii, celebraţi Euharistia, înălţând rugăciunea de laudă şi de implorare către Domnul. Lumina tabernacolului să risipească umbrele şi neliniştile, luminând drumul pe care îl parcurgeţi. Astfel se împlineşte cuvântul Domnului Isus: voi sunteţi sarea pământului şi lumina lumii (cf. Mt 5,13-14). Păzind această minune a harului, fiţi pelerini ai speranţei, mai ales acolo unde oamenilor le lipseşte dreptatea şi pacea.

Sper ca aceste zile petrecute în fraternitate şi rugăciune să vă revigoreze viaţa spirituală şi să vă ajute să continuaţi cu fervoare misiunea pe care Biserica v-a încredinţat-o. Transmiteţi salutările mele responsabililor misiunii cu care colaboraţi şi pe care i-am întâlnit în iunie, precum şi familiilor voastre. Vă încredinţez pe toţi pazei sfinţilor apostoli Petru şi Paul, prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, Mater Ecclesiae, şi vă împart din inimă binecuvântarea apostolică. Vă mulţumesc.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu