© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Întâlnire cu lumea cinematografiei (15 noiembrie 2025)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Pacea să fie cu voi!

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!

Cinematografia este o artă tânără, visătoare şi oarecum neliniştită, chiar dacă are acum un secol. În prezent, îşi sărbătoreşte cea de-a 130-a aniversare, numărând prima proiecţie publică, realizată de fraţii Lumière pe 28 decembrie 1895, la Paris. Iniţial, cinematografia a apărut ca un joc de lumini şi de umbre, menit să distreze şi să impresioneze. Dar, foarte repede, acele efecte vizuale au ştiut să manifeste realităţi mult mai profunde, până la punctul de a deveni o expresie a dorinţei de a contempla şi de a înţelege viaţa, de a-i relata măreţia şi fragilitatea, de a-i interpreta dorinţa de infinit.

Vă salut cu bucurie, dragi prieteni, şi salut cu recunoştinţă ceea ce reprezintă cinematografia: o artă populară în sensul cel mai nobil, născută pentru toţi şi care se adresează tuturor. Este frumos să recunoaştem că, atunci când lumina magică a cinematografului se aprinde în întuneric, privirea sufletului se aprinde simultan, pentru că cinematografia ştie să combine ceea ce pare a fi simplu divertisment cu naraţiunea aventurii spirituale a fiinţei umane. Una dintre cele mai preţioase contribuţii ale cinematografiei este tocmai aceea de a ajuta spectatorul să se întoarcă în sine însuşi, să privească cu ochi noi complexitatea propriei experienţe, să revadă lumea ca şi cum ar fi pentru prima dată şi să redescopere, în acest exerciţiu, o parte din acea speranţă fără de care existenţa noastră nu este deplină. Mă consolează gândul că cinematografia nu este doar moving pictures [imagine în mişcare]: este punerea în mişcare a speranţei!

A intra într-o sală de cinema este ca şi cum am trece un prag. În întuneric şi în tăcere, ochiul îşi recapătă concentrarea, inima se lasă atinsă, mintea se deschide către ceea ce nu şi-a imaginat încă. În realitate, voi ştiţi că arta voastră necesită concentrare. Cu operele voastre, voi dialogaţi cu cei care caută uşurinţă, dar şi cu cei care poartă în inima lor o nelinişte, o căutare a sensului, a dreptăţii, a frumuseţii. Astăzi, trăim cu ecranele digitale mereu pornite. Fluxul de informaţii este constant. Dar cinematografia este mult mai mult decât un simplu ecran: este o răscruce de dorinţe, amintiri şi întrebări. Este o căutare sensibilă în care lumina străpunge întunericul, iar cuvintele întâlnesc tăcerea. În desfăşurarea intrigii, privirea este educată, imaginaţia se dilată şi chiar durerea poate găsi un sens.

Instituţii culturale precum cinematografele şi teatrele sunt inimile pulsante ale teritoriilor noastre, deoarece contribuie la umanizarea lor. Dacă un oraş este viu, este şi datorită spaţiilor sale culturale: trebuie să le locuim, să ne construim relaţii, zi de zi. Dar cinematografele se confruntă cu o eroziune îngrijorătoare care le îndepărtează de oraşe şi cartiere. Şi sunt mulţi care spun că arta cinematografiei şi experienţa cinematografică sunt în pericol. Îndemn instituţiile să nu se resemneze şi să coopereze pentru a afirma valoarea socială şi culturală a acestei activităţi.

Logica algoritmului tinde să repete ceea ce "funcţionează", dar arta ne deschide către ceea ce este posibil. Nu totul trebuie să fie imediat sau previzibil: apăraţi lentoarea atunci când este nevoie, tăcerea atunci când vorbeşte, diferenţa atunci când provoacă. Frumuseţea nu este numai evadare, ci mai presus de toate invocare. Cinematografia, atunci când este autentică, nu numai mângâie: interpelează. Numeşte întrebările care locuiesc în noi şi, uneori, chiar şi lacrimile pe care nu ştiam că trebuie să le exprimăm.

În acest an al Jubileului, în care Biserica ne invită să mergem spre speranţă, prezenţa voastră din atâtea naţiuni şi, mai presus de toate, munca voastră artistică zilnică, sunt semne luminoase. Pentru că şi voi, ca atâţia alţii care vin la Roma din întreaga lume, sunteţi pe cale ca pelerini ai imaginaţiei, căutători de sens, naratori ai speranţei, mesageri ai umanităţii. Drumul pe care voi îl parcurgeţi nu se măsoară în kilometri, ci în imagini, cuvinte, emoţii, amintiri comune şi dorinţe colective. Este un pelerinaj în misterul experienţei umane pe care îl străbateţi cu privirea pătrunzătoare, capabilă să recunoască frumuseţea chiar şi în pliurile durerii, speranţa în tragediile violenţelor şi războaielor.

Biserica priveşte cu stimă la voi care lucraţi cu lumina şi cu timpul, cu faţa şi cu peisajul, cu cuvântul şi cu tăcerea. Sfântul Papă Paul al VI-lea v-a spus: "Dacă sunteţi prieteni ai artei adevărate, sunteţi prietenii noştri", amintind că "această lume în care trăim are nevoie de frumuseţe pentru a nu se scufunda în disperare" (Mesaj adresat artiştilor la sfârşitul Conciliului al II-lea din Vatican, 8 decembrie 1965). Eu doresc să reînnoiesc această prietenie, pentru că cinematografia este un laborator al speranţei, un loc unde omul se poate privi din nou pe sine şi propriul său destin.

Poate că trebuie să ascultăm din nou cuvintele unui pionier al celei de-a şaptea arte, marele David W. Griffith. El spunea: "Ceea ce îi lipseşte filmului modern este frumuseţea, frumuseţea vântului care se mişcă printre copaci". Cum să nu ne gândim, ascultându-l pe Griffith vorbind despre vântul printre copaci, la acel pasaj din Evanghelia lui Ioan: "Vântul suflă unde vrea; îi auzi sunetul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Aşa este cu tot cel care este născut din Duh" (3,8). Dragi maeştri vechi şi noi, faceţi din cinematografie o artă a Duhului.

Epoca noastră are nevoie de martori ai speranţei, frumuseţii şi adevărului: voi, cu opera voastră artistică, puteţi fi asta. Recuperarea autenticităţii imaginii pentru a proteja şi a promova demnitatea umană stă în puterea cinematografiei bune şi a creatorilor şi protagoniştilor săi. Nu vă fie teamă să înfruntaţi rănile lumii. Violenţa, sărăcia, exilul, singurătatea, dependenţele, războaiele uitate sunt răni care cer să fie văzute şi relatate. Marele cinema nu exploatează durerea: o însoţeşte, o investighează. Asta au făcut toţi marii regizori. A da glas sentimentelor complexe, contradictorii şi uneori obscure care locuiesc în inima fiinţei umane este un act de iubire. Arta nu trebuie să fugă de misterul fragilităţii: trebuie să o asculte, trebuie să ştie să se oprească în faţa sa. Cinematografia, fără a fi didactică, posedă în sine, în formele sale autentic artistice, posibilitatea de a educa privirea.

În concluzie, realizarea unui film este un efort comunitar, o operă corală în care nimeni nu este autosuficient. Toată lumea cunoaşte şi apreciază măiestria regizorului şi genialitatea actorilor, dar un film ar fi imposibil fără dăruirea tăcută a sute de alţi profesionişti: asistenţi, runner [alergători], administratori de instrumente, electricieni, tehnicieni de sunet, recuzitori, artişti de machiaj, stilişti de păr, designeri de costume, manageri de locaţie, directori de casting, directori de imagine şi muzică, scenarişti, editori, tehnicieni de efecte speciale, producători... Sper că nu uit pe nimeni, dar sunt atât de mulţi! Fiecare voce, fiecare gest, fiecare abilitate contribuie la o operă care poate exista numai într-un împreună.

Într-o epocă de personalisme exasperate şi contrapuse, ne arătaţi cum realizarea unui film bun necesită angajarea propriilor talente. Dar fiecare poate lăsa carisma sa unică să strălucească datorită darurilor şi calităţilor celor care lucrează alături de el, într-o atmosferă de colaborare şi fraternă. Fie ca cinematografia voastră să rămână întotdeauna un loc de întâlnire, o casă pentru cei care caută sens, un limbaj al păcii. Fie ca să nu-şi piardă niciodată capacitatea de a uimi, continuând să ne arate chiar şi un singur fragment din misterul lui Dumnezeu.

Domnul să vă binecuvânteze pe voi, munca voastră şi pe cei dragi ai voştri. Şi să vă însoţească mereu în pelerinajul creativ, pentru ca să puteţi fi artizani ai speranţei. Mulţumesc.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu