© Vatican Media

Viaţa ca misiune în logica paradoxală a iubirii

În omilia sa pentru solemnitatea Tuturor Sfinţilor, Papa Leon a citat o frumoasă meditaţie a Sfântului John Henry Newman, care la începutul aceleiaşi Liturghii fusese proclamat învăţător al Bisericii şi co-patron, împreună cu Sfântul Toma de Aquino, al tuturor celor implicaţi în educaţie: "Dumnezeu m-a creat pentru a-i aduce un serviciu specific. Mi-a încredinţat o sarcină pe care nu a încredinţat-o nimănui altcuiva. Am o misiune: poate că nu o voi cunoaşte în această viaţă, dar îmi va fi revelată în următoarea" (Meditations and Devotions, III, I, 2). A adăugat: "În aceste cuvinte, găsim exprimat în mod splendid misterul demnităţii fiecărei persoane umane şi, de asemenea, cel al varietăţii darurilor împărţite de Dumnezeu". O reflecţie care surprinde întregul paradox al catolicismului, religia la care Newman a ajuns din anglicanism: misiunea pe care Dumnezeu o încredinţează fiecărui om este în acelaşi timp precisă şi confuză. Este precisă pentru că este personală, numai acea persoană precisă o poate realiza, nimeni altcineva, dar este şi confuză în sensul că este un mister a cărui înţelegere este întotdeauna un drum, un proces marcat de incompletitudine, cel puţin pe acest pământ. O reflecţie ameţitoare care atinge şi tema teologică, dramatic de delicată, a predestinaţiei, subliniind că, din perspectiva conştiinţei umane, tocmai această imprecizie, această confuzie, această "necunoaştere" protejează libertatea şi, odată cu ea, demnitatea fiecărei fiinţe umane. Nu întâmplător papa şi-a încheiat omilia citându-l pe "al său" sfânt Augustin, "pe care Sfântul John Henry Newman l-a apreciat atât de mult. El a spus odată că noi suntem colegi de studiu care au un singur Învăţător, a cărui şcoală este pe pământ şi a cărui catedră este în cer (cf. Sermo 292, 1)". Ce dezechilibru minunat: întreaga existenţă umană văzută ca fiind în "compania" unui Învăţător, care trebuie urmat printr-un "studiu" cu un picior pe pământ şi unul în cer! Aceeaşi dimensiune disproporţionată se regăseşte în a doua lectură a liturgiei pentru sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, preluată din Prima Scrisoare a Sfântului Ioan, în care apostolul ne aminteşte că "acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este" (1In 3,1-3). Aceasta este dimensiunea specifică a creştinului, a cărui existenţă se mişcă între "deja" şi "nu încă". Această mişcare, această tensiune, aruncă o lumină luminoasă asupra temei identităţii. O temă extrem de simţită, foarte "sensibilă" astăzi, nu numai în cadrul Bisericii, ci şi al societăţii, al politicii şi al lumii. Identitatea este considerată astăzi ceva clar şi definit, prin urmare static, monolitic, rigid. Ceva care nu acceptă compromisuri, văzute ca "diluatoare", şi prin urmare, inevitabil, ajunge să fie un element de diviziune, de opoziţie. În schimb aici cuvintele lui Newman şi Augustin, care fac referinţă la cele ale apostolului Ioan, ne amintesc că identitatea este cu siguranţă ceva înrădăcinat, dar nu ceva rigid. Pentru că rădăcina existenţei creştine este în cer. Identitatea, aşadar, este mai mult un proces decât o stare, un drum, o asceză care răspunde la kenosis a lui Dumnezeu, care trăieşte tocmai în interiorul acelei tensiuni şi este, prin urmare, constituită de o rădăcină puternică, iubirea paternă a lui Dumnezeu care vrea ca noi toţi să fim fiii săi, care, ca iubire, cere adeziunea liberă şi interpretarea, precisă pentru că este personală, din partea acestor fiinţe "libere" (termenul cu care erau numiţi fiii în latină). Identitatea nu este, aşadar, un blazon care trebuie păstrat imaculat în puritatea sa, ci este o "trambulină" care oferă un impuls foarte puternic pentru a se lansa în aventura existenţei pentru a cuceri plinătatea sa. Acest proces este ceea ce a trăit şi, de aceea, l-a arătat tuturor Isus însuşi, care "nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca om. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea de cruce" (Fil 2,6-8). Primul care şi-a "pierdut" identitatea, care a pus-o în joc, a fost tocmai "fiul" prin excelenţă, Fiul lui Dumnezeu. Şi gestul său puternic şi riscant de a se pierde pe sine, de a se dărui total, conform logicii paradoxale a iubirii, i-a permis să cucerească viaţa în plinătate, chiar împotriva şi dincolo de moarte. Aceasta este misiunea noastră, pe atât de precisă pe cât de riscantă, în urmarea unicului Învăţător adevărat.

Andrea Monda

(După L'Osservatore Romano, 3 noiembrie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu