© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Sfânta Liturghie pentru răposatul suveran pontif Francisc şi cardinalii şi episcopii răposaţi în decursul anului (Bazilica Vaticană, Altarul Catedrei, luni, 3 noiembrie 2025)

Preaiubiţi fraţi cardinali şi episcopi,

Iubiţi fraţi şi surori!

Astăzi reînnoim frumosul obicei, cu ocazia Comemorării Tuturor Credincioşilor Răposaţi, de a celebra Euharistia pentru cardinalii şi episcopii care ne-au părăsit în cursul anului trecut. Cu mare afecţiune, o oferim pentru sufletul ales al Papei Francisc, care a murit după ce a deschis Poarta Sfântă şi a împărţit binecuvântarea pascală Romei şi lumii. Datorită Jubileului, această celebrare - pentru mine, prima - capătă o aromă distinctă: aroma speranţei creştine.

Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat ne luminează. Înainte de toate o face printr-o mare icoană biblică care, am putea spune, rezumă sensul întregului An Sfânt: relatarea lui Luca despre discipolii din Emaus (Lc 24,13-35). În ea este reprezentat plastic pelerinajul speranţei, care trece prin întâlnirea cu Cristos înviat. Punctul de plecare este experienţa morţii, şi în forma sa cea mai rea: moartea violentă care îl ucide pe cel nevinovat şi ne lasă astfel descumpăniţi, descurajaţi şi disperaţi. Câţi oameni - câţi "micuţi"! - chiar şi în zilele noastre suferă trauma acestei morţi înspăimântătoare pentru că este desfigurată de păcat. Pentru această moarte nu putem şi nu trebuie să spunem "laudato si'", pentru că Dumnezeu Tatăl nu o vrea şi l-a trimis pe Fiul său în lume pentru a ne elibera de ea. Este scris: Cristos a trebuit să îndure aceste suferinţe ca să intre în gloria sa (cf. Lc 24,26) şi să ne dăruiască viaţa veşnică. Numai el poate purta asupra sa şi în sine această moarte coruptă fără a fi corupt de ea. Numai el are cuvintele vieţii veşnice (cf. In 6,68) - mărturisim cu tremur acest lucru aici, lângă mormântul Sfântului Petru - şi aceste cuvinte au puterea de a reaprinde credinţa şi speranţa în inimile noastre (cf. v. 32).

Când Isus ia pâinea în mâinile care fuseseră pironite pe cruce, rosteşte binecuvântarea, o frânge şi o oferă, ochii discipolilor se deschid, credinţa înfloreşte în inimile lor şi, odată cu credinţa, o nouă speranţă. Da! Nu mai este speranţa pe care o aveau înainte şi pe care o pierduseră. Este o realitate nouă, un dar, un har al Celui Înviat: este speranţa pascală.

Aşa cum viaţa lui Isus înviat nu mai este cea de dinainte, ci este absolut nouă, creată de Tatăl cu puterea Duhului, tot aşa speranţa creştinului nu este speranţa umană, nici cea a grecilor, nici cea a evreilor, nu se bazează pe înţelepciunea filosofilor şi nici pe dreptatea derivată din lege, ci numai şi în întregime pe faptul că Cel Răstignit a înviat şi i s-a arătat lui Simon (cf. Lc 24,34), femeilor şi celorlalţi discipolii. Este o speranţă care nu priveşte spre orizontul pământesc, ci dincolo, priveşte spre Dumnezeu, spre acea înălţime şi adâncime de unde a răsărit Soarele venit să lumineze pe cei ce stau în întuneric şi în umbra morţii (cf. Lc 1,78-79).

Atunci da, putem cânta: "Lăudat fii, Domnul meu, pentru sora noastră moartea trupească" (Sf. Francisc de Assisi, Cântarea fratelui soare). Iubirea lui Cristos răstignit şi înviat a transfigurat moartea: din duşmană a făcut-o soră, a îmblânzit-o. Şi în faţa morţii noi "nu suntem trişti precum ceilalţi, care nu au speranţă" (1Tes 4,13). Suntem îndureraţi, cu siguranţă, când o persoană dragă ne părăseşte. Suntem scandalizaţi când o fiinţă umană, mai ales un copil, un "micuţ", o persoană fragilă, este răpusă de o boală sau, mai rău, de violenţa oamenilor. Fiind creştini, suntem chemaţi să purtăm împreună cu Cristos povara acestor cruci. Dar nu suntem întristaţi ca aceia care sunt fără speranţă, pentru că nici cea mai tragică moarte nu-l poate împiedica pe Domnul nostru să primească sufletul nostru în braţele sale şi să transforme trupul nostru muritor, chiar şi cel mai desfigurat, după chipul trupului său glorios (cf. Fil 3,21).

Din acest motiv, creştinii nu numesc locurile de înmormântare "necropole", adică "cetăţi ale morţilor", ci "cimitire", ceea ce înseamnă literal "dormitoare", locuri unde se odihneşte cineva, aşteptând învierea. După cum profeţeşte psalmistul: "Eu mă culc în pace şi adorm îndată, / căci numai tu, Doamne, mă faci să locuiesc în siguranţă" (Ps 4,9).

Preaiubiţilor, iubitul Papă Francisc şi fraţii noştri cardinali şi episcopi, pentru care oferim astăzi Jertfa euharistică, au trăit, au mărturisit şi au propovăduit această nouă speranţă pascală. Domnul i-a chemat şi i-a numit păstori în Biserica sa şi, prin slujirea lor, ei - pentru a folosi limbajul Cărţii lui Daniel - "au condus pe mulţi la dreptate" (cf. Dan 12,3), adică i-au călăuzit pe calea evangheliei cu înţelepciunea care vine de la Cristos, care s-a făcut pentru noi înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare (cf. 1Cor 1,30). Fie ca sufletele lor să fie curăţite de orice pată şi să strălucească precum stelele pe cer (cf. v. 3). Şi fie ca încurajarea lor spirituală să ajungă la noi, încă pelerini pe pământ, în tăcerea rugăciunii: "Încrede-te în Dumnezeu, căci iarăşi îl voi lăuda pe el, care este mântuirea mea şi Dumnezeul meu" (Ps 42,6.12).

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu