Reflecţie: Privirea noastră

Fiecare vârstă are propriile sale caracteristici şi cercuri de interes: copiii sunt preocupaţi în primul rând de joacă, găsesc aproape totul interesant, după care încep să trieze, păstrând ceea ce este captivant pentru ei, şi ignorând tot ce nu găsesc atractiv. Ca părinţi, nu putem aproba întotdeauna acest lucru, având datoria de a le oferi tot ce considerăm că au nevoie, însă, din perspectiva copiilor, aceştia procedează chiar foarte bine, nu-i aşa? De ce ar trebui să se ataşeze de lucruri care li se par inutile şi să se împovăreze cu informaţii despre care cred că nu îi vor fi de ajutor?

Vine un moment în care copiii deveniţi adolescenţi sunt preocupaţi în mod firesc de tot mai multe lucruri, fiind nevoiţi să ia din ce în ce mai multe decizii cu privire la ceea ce este cu adevărat important, descoperind şi ce se adevereşte a fi doar un miraj. Tot ce este izbitor şi atrăgător la prima vedere, pare cel mai interesant, aşadar vor să-şi investească timpul şi să-şi concentreze energia pentru a profita la maximum de acestea. Ca adulţi, atât de multe lucruri ne ocupă atenţia încât, din păcate, ajungem adesea în punctul în care lucrurile cu adevărat importante sunt tot mai mult împinse în plan secund, ca şi consecinţă a dorinţei arzătoare de realizare. Care sunt acestea? Cele care aparţin categoriei "poate fi ignorat", "totul funcţionează şi fără ele", care - ca o capcană - nu sunt fundamental necesare sau vitale pentru îndeplinirea sarcinilor cotidiene. Din nefericire, acestea sunt de foarte multe ori tocmai diferitele forme de a crea şi hrăni o relaţie zilnică cu Dumnezeu.

"Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră", citim în capitolul 12 din Evanghelia după Sfântul Luca, din care izvorăşte şi învăţătura, conform căreia "unde este privirea ta, acolo e gândul tău; unde este gândul tău, acolo e atenţia ta; şi unde este atenţia ta, acolo e inima ta". Să recitim acest gând şi, dacă conştiinţa noastră este locul în care Duhul Sfânt intră în legătură cu noi, ne vom da seama imediat unde greşim în mod repetat, sau de ce anumite lucruri nu se întâmplă aşa cum ne-am dori. În primul rând, pentru că nu ne îndreptăm întotdeauna privirea în direcţia corectă, iar acest lucru rezultă efecte colaterale, ca o reacţie în lanţ şi, în al doilea rând, pentru că voinţa noastră poate să nu coincidă întotdeauna cu cea a Tatălui. În rugăciunile sale, Cristos şi-a ridicat privirea spre cer, adică s-a dăruit complet Tatălui, subliniind astfel relaţia sa profundă cu el. Ce gând frumos, care poartă însă adâncimi aproape incomprehensibile: acolo unde ne îndreptăm privirea, adică atenţia şi timpul nostru ca darurile cele mai preţioase, este inima noastră. Unde ne ţintim privirea douăzeci şi patru de ore pe zi, în cele peste zece mii de minute ale săptămânii? Unde rătăceşte inima noastră? Ce facem din constrângere şi după ce tânjeşte sufletul nostru, precum nevoia de a respira?

Ieşind într-o zi în oraş - ca parte a rendez-vous-ului nostru săptămânal - pentru a fi cu adevărat prezenţi unul pentru celălalt, în scopul de a vorbi unul cu celălalt şi unul despre celălalt, ne-am întrebat cum va funcţiona acest lucru, întrucât sunt şi alţi oameni în restaurant sau în parc, mediul este mai zgomotos şi există atât de mulţi factori care acaparează atenţia noastră. Totul depinde doar de locul în care privim: poate fi o sală plină sau se pot plimba mulţi oameni în jurul nostru, simţim că suntem doar noi şi dragostea lui Isus, care făcea posibil ca, privind în ochii şi astfel în inima celuilalt, să ne dedicăm cu adevărat prezenţa unul altuia.

Să avem toată încrederea că el este mereu cu noi, aşa cum a promis, nu trebuie decât să privim la el. Când Petru şi-a luat ochii de la Isus, a început să se scufunde, adică credinţa lui a început să se clatine, ceea ce şi nouă ni se întâmplă adesea. Să fim, aşadar, curajoşi şi să ne asumăm privirea prin care oricine va recunoaşte că aparţinem cu adevărat lui Cristos.

Zoltán Csákay

*

Ervin Aranyosi: "Reflecţia ferestrei"

Dacă priveşti prin ea, vezi lumea,
soarele strălucitor, florile care înfloresc afară,
o creangă legănându-se în bătaia vântului,
copaci înrădăcinaţi în pământ, rămaşi în picioare.
 
Un nor rătăcitor plutind pe cerul albastru,
Un fluture zburând pe cer, rostogolindu-se pe spatele vântului.
Dacă priveşti în exterior, îţi vezi realitatea,
Lumea ta visătoare pare reală.
 
Dacă privirea ta rătăceşte spre fereastră,
Te vezi pe tine însuţi în ai tăi ochi frumoşi,
Corpul tău lipit de pământ, închis în aspra sa captivitate,
a deschis gratiile care îţi ţineau captivă inima frumoasă.
 
Corpul tău limitează libertatea sufletului tău,
dorinţa, gândul care o dizolvă.
Sau ar trebui să ieşi afară şi să fii liber,
sau să găseşti libertatea vie în sufletul tău.
 
Dar, dacă imaginaţia traversează o oglindă, un grilaj,
şi nu mai zăboveşte în trecere tăcută,
când obstacolele dispar în sfârşit,
sufletul tău se va deschide către frumuseţea la care ai visat.
 
O viaţă liberă te aşteaptă dincolo de fereastră,
Prin care ar trebui să păşeşti şi doar să spui: "Ai vrea să încerci?"
Astăzi, peretele tău de oglinzi este alcătuit din credinţele tale,
Şansa ta la frumos este ruinată pe zi ce trece.
 
Creează în sufletul tău numeroasele vise mult dorite,
Traversează peretele oglinzii tale, lumea ta fatidică!
Imaginează-le, creează-le, fă-le să se întâmple!
Ieşi din colivie, fii în sfârşit fericit!