© Vatican Media

În "colocviu" cu "Dilexi te"

Liturgia este loc de solidaritate cu săracii

Printre numeroasele intuiţii culese din lectura lucrării lui Dilexi te, am fost deosebit de impresionat de observaţia Papei Leon conform căreia "Conciliul al II-lea din Vatican reprezintă o etapă fundamentală în discernământul eclezial cu privire la săraci, în lumina Revelaţiei" şi că această piatră de hotar a modelat în întregime direcţia luată de conciliu şi reformele sale.

El observă că, în timp ce documentele pregătitoare au făcut numai o aluzie marginală la tema săracilor, Sfântul Papă Ioan al XXIII-lea a adus-o în prim-plan într-un mesaj radio cu o lună înainte de deschiderea conciliului, declarând: "Biserica se prezintă aşa cum este şi vrea să fie, ca Biserică a tuturor şi îndeosebi Biserica Săracilor".

Aceste comentarii, potrivit Papei Leon, i-au determinat pe teologi şi experţi să dea conciliului o nouă direcţie, pe care cardinalul Giacomo Lercaro, arhiepiscop de Bologna, a rezumat-o în discursul său din 6 decembrie 1962. El a declarat: "Misterul lui Cristos în Biserică a fost întotdeauna şi este astăzi, în mod deosebit, misterul lui Cristos în săraci... nu este vorba pur şi simplu de o temă printre multe, ci, într-un anumit sens, singura temă a conciliului în ansamblu".

Lercaro a observat ulterior că, în timp ce îşi pregătea discursul, ajunsese să vadă conciliul în manieră diferită: "Aceasta este ora săracilor, a milioanelor de săraci din întreaga lume", a scris el. "Aceasta este ora misterului Bisericii ca mamă a săracilor. Aceasta este ora misterului lui Cristos, prezent în special în săraci".

În acest context, Dilexi te prezintă un comentariu deosebit de revelator, care oferă o nouă înţelegere a reformei liturgice a părinţilor conciliului. "Astfel, a apărut necesitatea unei noi forme ecleziale, mai simplă şi mai sobră, care să implice întregul popor al lui Dumnezeu şi figura sa istorică. O Biserică mai asemănătoare Domnului ei decât puterilor lumeşti, menită să stimuleze în întreaga umanitate o angajare concretă pentru rezolvarea marii probleme a sărăciei din lume".

Cu alte cuvinte, nobila simplitate căutată de Sacrosanctum Concilium în apelul la restaurarea liturgiei nu era simplu anticariat sau simplitate scop în sine. Mai degrabă, era în sintonie cu acel sentiment crescând de "necesitatea unei noi forme ecleziale, mai simplă şi mai sobră [...]". Reforma liturgică a avut scopul de a permite ca acţiunea lui Dumnezeu pentru noi în liturgie, în special în Euharistie, să strălucească în mod mai clar. Reînnoirea cultului nostru a fost urmărită în conformitate cu dorinţa părinţilor conciliari de a prezenta lumii o Biserică nedefinită de înfăţişările lumii, ci caracterizată de sobrietate şi simplitate, permiţându-i să vorbească oamenilor timpului nostru într-un mod care să se asemene mai mult cu Domnul şi permiţându-i să se dedice într-un mod nou misiunii de a proclama vestea bună săracilor.

Reforma liturgică a beneficiat de cercetările academice asupra resurselor liturgice, care au identificat adaptări introduse de-a lungul timpului, care au încorporat elemente din curţile imperiale şi regale. Această cercetare a evidenţiat faptul că multe dintre aceste adaptări au modificat estetica şi semnificaţia liturgiei, făcând-o mai mult într-un spectacol decât într-o participare activă a tuturor celor botezaţi pentru ca să fie formaţi pentru a participa la acţiunea mântuitoare a lui Cristos răstignit. Prin purificarea ei de aceste adaptări, scopul a fost de a permite liturgiei să susţină un nou simţ de sine al Bisericii care, aşa cum a observat Sfântul Papă Paul al VI-lea în discursul său de la începutul celei de-a doua sesiuni a conciliului, era în conformitate cu inspiraţia predecesorului său în convocarea conciliului "pentru a deschide noi căi pentru Biserică şi, în acelaşi timp, a canaliza pe pământ apele proaspete şi benefice, încă necunoscute, care izvorăsc din harul lui Cristos Dumnezeu".

De asemenea, a urmărit să permită ca Euharistia să fie, aşa cum a afirmat Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea în scrisoarea sa apostolică Mane nobiscum Domine, încă o dată un "proiect de solidaritate pentru întreaga omenire", făcându-i pe cei care participă la ea "promotori ai comuniunii, păcii şi solidarităţii, în toate circumstanţele". Apoi a continuat: "lumea noastră [...], [chinuită] de spectrul terorismului şi de tragedia războiului, îi cheamă pe creştini mai mult ca oricând să trăiască Euharistia ca o mare şcoală a păcii, unde se formează bărbaţi şi femei care, la diferite niveluri de responsabilitate în viaţa socială, culturală şi politică, devin ţesători de dialog şi de comuniune". Sfântul Papă a concluzionat într-un mod care anticipează învăţătura Papei Leon, observând că "prin iubire reciprocă şi, în special, prin grija faţă de cei aflaţi în nevoie, vom fi recunoscuţi ca adevăraţi discipoli ai lui Cristos (cf. In 13,35; Mt 25,31-46). Acesta este criteriul pe baza căruia se va dovedi autenticitatea celebrărilor noastre euharistice".

Odată cu recuperarea sobrietăţii antice a ritului roman, Euharistia redevine locul păcii autentice şi al solidarităţii cu cei săraci într-o lume destrămată.

Cardinal Blase Cupich, arhiepiscop de Chicago

(După L'Osservatore Romano, 21 octombrie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu