© Vatican Media

Cu Maria în apărarea copiilor aflaţi în dificultate

Era un laic îndrăgostit de Maria şi de demnitatea copiilor marginalizaţi, îndeosebi a orfanilor şi a copiilor deţinuţilor, într-o Italie încă marcată de rănile sociale ale secolului al XIX-lea.

Bartolo Longo s-a născut pe 10 februarie 1841, în Latiano, în provincia Brindisi, în sudul Italiei. În 1863, a ajuns la Napoli pentru a-şi finaliza studiile de drept. Influenţat de prieteni şi profesori, a fost atras de lumea spiritismului, distanţându-se de credinţa catolică. Datorită profesorului Vincenzo Pepe şi a dominicanului Alberto Radente, s-a convertit, dedicându-se pe deplin credinţei şi carităţii. Prin intermediul Sfintei Caterina Volpicelli, a cunoscut-o pe contesa Marianna Farnararo De Fusco, o tânără văduvă cu cinci copii. Ulterior s-a căsătorit cu ea, care a devenit colaboratoarea sa preţioasă în operele de cult şi caritate pe care le-au înfiinţat împreună. Pentru a avea grijă de proprietăţile contesei, Bartolo Longo a mers în Valle di Pompei în 1872.

Chinuit de îndoieli cu privire la mântuirea sa, din cauza experienţelor sale trecute, o voce interioară i-a sugerat că, dacă va răspândi Rozariul, va obţine mântuirea. Astfel, şi-a înţeles chemarea şi şi-a propus să nu părăsească Valle di Pompei fără a răspândi cultul faţă de Fecioara Rozariului.

A început prin a-i catehiza pe fermieri şi a renova mica şi dărăpănată biserică parohială "Preasfântul Mântuitor". Sosirea imaginii miraculoase a Fecioarei Rozariului din Napoli, într-o căruţă umilă, pe 13 noiembrie 1875, a marcat începutul unei noi istorii. Episcopul de Nola i-a sugerat lui Bartolo Longo, care plănuia să ridice un altar în cinstea Sfintei Fecioare Maria a Rozariului, să construiască o nouă biserică parohială. Longo şi contesa au fost de acord şi au început să strângă donaţii de la fermierii din Valle şi de la prietenii din rândul aristocraţiei şi burgheziei napolitane. În special, doamna Anna Maria Lucarelli din Napoli s-a angajat să promoveze cultul dacă nepoata ei Clorinda, care era pe moarte, ar fi fost vindecată. Fata a fost vindecată prin mijlocirea Fecioarei Rozariului pe 13 februarie 1876: acest fapt a fost interpretat ca un semn din partea Fecioarei că aprecia lucrarea pe care o începuse. Donaţiile au sosit din Napoli şi apoi din întreaga lume pentru construirea noii biserici, a cărei piatră de temelie a fost pusă pe 8 mai 1876 şi care a fost consacrată pe 7 mai 1891.

În 1877, Bartolo Longo a compus şi a popularizat cele Cincisprezece Sâmbete, prin care "a dezvoltat sufletul cristologic şi contemplativ al Rozariului" (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae, nr. 8). Doi ani mai târziu, el însuşi s-a vindecat de o boală gravă graţie recitării "novenei implorării". Pe 14 octombrie 1883, douăzeci de mii de pelerini, adunaţi la Pompei, au recitat pentru prima dată Rugăciunea către Fecioara Rozariului, izvorâtă din inima sa. În 1884, Longo a fondat periodicul Il Rosario e la Nuova Pompei, care este publicat şi astăzi.

Între timp, se născuse un adevărat oraş, cu locuinţe pentru muncitori, un telegraf, o gară, un mic spital, observatorul meteorologic şi cel geodinamic. În 1887, a construit Orfelinatul de fete, pe care l-a încredinţat ulterior Surorilor Dominicane, "Fiicele Sfântului Rozariu din Pompei", pe care le fondase în 1897. Şi deţinuţii se adresau lui Bartolo Longo, îndemnându-l să aibă grijă de copiii lor. Şi-a dat seama că nu numai că era posibil să salveze copiii deţinuţilor, dar că îi putea salva pe părinţii lor de la disperare. Astfel, în 1892, a fondat Căminul pentru copiii deţinuţilor, condus, din 1907, de Fraţii Şcolilor Creştine. Ulterior, a primit şi fiicele deţinuţilor, pe care le-a încredinţat în grija aceloraşi surori.

Pe 5 mai 1901, a fost inaugurată faţada bazilicii, ridicată cu contribuţiile credincioşilor din întreaga lume şi dedicată păcii universale.

Bartolo Longo a murit în Valle di Pompei, la vârsta de optzeci şi cinci de ani, pe 5 octombrie 1926. A fost printre cei mai mari promotori laici ai Rozariului între secolele al XIX-lea şi al XX-lea, înfiinţând unul dintre cele mai renumite şi iubite sanctuare dedicate devoţiunii mariane din întreaga lume. Ca apostol al Rozariului, a devenit un evanghelizator şi apărător al drepturilor minorilor, realizând o acţiune singulară de promovare umană pentru copiii marginalizaţi ai timpului său, mai ales orfanii şi fiii şi fiicele deţinuţilor. Alături de "Sanctuarul credinţei", a simţit o dorinţă imperioasă de a construi "Sanctuarul carităţii", operele sociale care, chiar şi astăzi, înconjoară sanctuarul marian, primind sute de persoane aflate în nevoie, în mare parte nou-născuţi, copii şi tineri, mame singure, femei aflate în dificultate.

Pe 2 iunie 1934, prelatul de Pompei, Monseniorul Antonio Anastasio Rossi, a iniţiat procesul informativ ordinar super fama sanctitatis vitae, virtutibus et miraculis, care a continuat până în 1937. Tot la Pompei s-a celebrat procesul apostolic în 1947-1948 şi 1968. Decretul super virtutibus, autorizat de Sfântul Paul al VI-lea, a fost promulgat pe 3 octombrie 1975.

În vederea beatificării, a fost prezentat cazul doamnei Carmen Rocco, căsătorită Camera, vindecată brusc şi complet pe 5 aprilie 1943 de sindromul enterocolitic, însoţit de anemie, tulburări motorii şi colecistită calculoasă. Decretul respectiv a fost promulgat pe 13 iunie 1979. Ritul de beatificare, prezidat de Sfântul Ioan Paul al II-lea, a avut loc în Piaţa "Sfântul Petru" pe 26 octombrie 1980.

De atunci şi până în zilele noastre, faima de sfinţenie şi de mijlocire fericitului a fost constantă şi răspândită, aşa cum o atestă scrisorile Conferinţelor Episcopale naţionale şi ale întregilor episcopate regionale italiene. Au existat, de asemenea, multiple abordări culturale, sociale şi economice ale figurii lui Bartolo Longo, demonstrând amploarea şi rodnicia operei sale. Având în vedere amploarea mondială a cultului său, arhiepiscopul Tommaso Caputo, prelat de Pompei, i-a propus Papei Francisc, care a acceptat-o, dispensa de miracolul necesar pentru canonizarea sa. Postulatura a pregătit o cuprinzătoare Positio super canonizatione, care demonstrează pe deplin motivele care, dacă sunt considerate favorabile, permit canonizarea fericitului în acest moment deosebit al vieţii Bisericii, angajată în noua evanghelizare şi în promovarea săracilor şi a păcii universale.

Canonizarea ordonată de Leon al XIV-lea reprezintă punctul de sosire al unui drum de sfinţenie care a început exact acum 150 de ani, când pe 13 noiembrie 1875, tabloul Fecioarei a ajuns la Pompei, unde astăzi este venerată de credincioşi din întreaga lume.

Ulderico Parente, consultant istoric al Dicasterului pentru Cauzele Sfinţilor

(După L'Osservatore Romano, 18 octombrie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu