© Vatican Media

Cardinalul Pizzaballa: Un limbaj nou şi martori noi pentru o naraţiune de pace

Speranţele de a construi o pace durabilă în Ţara Sfântă, dificultăţile din Gaza şi din Cisiordania, sentimentul de comunitate din demonstraţiile de stradă, care au unit persoanele în numele demnităţii fiinţei umane. Acestea sunt câteva dintre punctele atinse de patriarhul de Ierusalim al latinilor, cardinalul Pierbattista Pizzaballa, invitat miercuri dimineaţă, 15 octombrie 2025, în studiourile Radio Vatican. Cardinalul a vorbit despre un armistiţiu fragil, dar şi despre speranţa comună a israelienilor şi palestinienilor că aceasta nu este o "paranteză", ci mai degrabă "că putem relua viaţa cu o nouă perspectivă care nu este războiul şi violenţa".

Sunteţi la Roma pentru a primi un premiu, Premiul Achille Silvestrini, care este înmânat astăzi părintelui Gabriel Romanelli, parohul de "Sfânta Familie" din Gaza. Care este situaţia creştinilor din acea comunitate care a decis să rămână în acea situaţie dificilă?

Suntem în contact zilnic cu ei. Ei scriu mereu că încă nu pot crede că au putut dormi noaptea fără să audă sunetul bombelor. Există drone, dar sunt obişnuiţi cu asta de ani de zile. În rest, situaţia este încă foarte fluidă. Au existat, după cum se ştie, ciocniri între diferitele facţiuni, dar toate acestea erau previzibile, deoarece suspendarea războiului - încă nu ştim dacă s-a terminat - şi fazele ulterioare sunt încă destul de nehotărâte, imprecise, ambigue. Totul trebuie construit, organizat şi era - şi este - previzibil să existe suişuri şi coborâşuri. Mai sunt multe de făcut. Situaţia rămâne dramatică, pentru că totul este distrus. Aşadar, oamenii se întorc, dar se întorc la dărâmături. Spitalele nu funcţionează, şcolile nu există. Există încă problema cadavrelor ostaticilor israelieni morţi, care trebuie recuperate. Nu este uşor, mai ales că, de foarte multe ori, locaţia acestor cadavre s-a pierdut în haosul care a existat. Neîncrederea este mare între părţi. Totuşi, dincolo de toate acestea, există un nou climat care este încă fragil, dar sperăm că se va stabiliza.

Cum este posibil în acest context istoric, în acest climat, să se construiască speranţa şi fraternitatea?

În primul rând, este nevoie de timp. Nu trebuie să confundăm speranţa cu o soluţie la conflict, care nu este mediată. Sfârşitul războiului nu este începutul păcii şi nici sfârşitul conflictului. Trebuie să ţinem cont de toate aceste aspecte. Dar este, desigur, primul pas. Speranţa este, aşa cum spun întotdeauna, fiică a credinţei. Dacă sufletul tău are credinţă, poate realiza şi lucrurile în care crede. Aşadar, trebuie mai întâi să lucrăm la asta, cu oamenii care încă vor să revină în joc şi să creeze această reţea, atât în interiorul, cât şi în afara oraşului Gaza, pentru că nu trebuie să separăm cele două părţi prin graniţe. Şi trebuie să creăm fraternitate. Cred că avem nevoie de o nouă conducere politică, dar şi de o conducere religioasă. Cred că este foarte important, am început deja să ne contactăm. Avem nevoie de feţe noi, de figuri noi care să poată ajuta la reconstruirea unei naraţiuni diferite, bazată pe respectul reciproc. Va dura mult timp pentru că rănile sunt adânci, dar nu trebuie să renunţăm. Aşadar, există încă speranţă că putem construi o pace durabilă, chiar dacă în acest moment facem abia primii paşi. Trebuie să credem în ea, înainte de toate, şi trebuie să o dorim. Va dura foarte mult timp, nu trebuie să ne amăgim că va sosi curând. Şi trebuie să ţinem cont şi de eşecurile acordurilor anterioare, de numeroasele eşecuri care au subminat foarte serios încrederea dintre părţi. Vor fi mai multe faze. Cred că poate următoarea generaţie va avea o libertate pe care această generaţie nu o are astăzi. Dar sarcina acestei generaţii este să o pregătească pe următoarea. Aşadar, trebuie să creăm treptat premisele, condiţiile cu feţe şi lideri noi şi, mai presus de toate, să creăm contexte care, puţin câte puţin, să creeze şi o cultură a respectului, care să aducă apoi pacea.

Care sunt speranţele concrete ale acestei generaţii, ale persoanelor pe care le întâlniţi zilnic la Ierusalim şi în alte părţi?

Ne aflăm în prezent într-o nouă fază, încă fragilă. Venim după doi ani oribili. Şi speranţa este că acesta este sfârşitul acestor doi ani şi nu în schimb o paranteză, aşa că aceasta este dorinţa tuturor, împărtăşită de toţi, israelieni şi palestinieni. La dreapta sau la stânga, sus sau jos, pe scurt, toţi tânjesc după o adevărată întoarcere a paginii. Acesta este primul lucru. Apoi, desigur, există opinii diferite, atât politice, cât şi religioase. Există, de asemenea, perspective diferite. Însă există şi o mare dorinţă în rândul oamenilor obişnuiţi de a putea relua viaţa, nu aş spune normal, ci cu o nouă perspectivă care să nu fie războiul şi violenţa.

În ultimele zile, am auzit relatări dramatice despre condiţiile în care erau ţinuţi ostaticii Hamas, acum eliberaţi. Şi am auzit, de asemenea, relatări despre degradarea prizonierilor palestinieni deţinuţi în închisorile israeliene. Ce se poate spune despre această durere, care, într-un fel, este transversală? Şi, de asemenea, despre posibilitatea de a construi un viitor care să nu provină din ură?

Este una dintre tragediile pe care le-am trăit în ultima vreme. Aţi spus "durere transversală", dar nu a fost percepută aşa. Fiecare persoană era blocată în propria durere, aşa că fiecare persoană îşi vedea doar propria durere, propria perspectivă, durerea propriului popor. Şi, aşa cum au spus şi alţii, fiecare persoană era atât de copleşită de propria durere încât nu avea loc în sine pentru durerea celorlalţi. Acum, că această situaţie s-a terminat, poate că ne putem deschide treptat către înţelegerea durerii celorlalţi. A înţelege nu înseamnă a justifica: va dura ceva timp pentru toate acestea şi nici măcar nu ştiu dacă se va reuşi. Ura care a fost semănată, nu numai în cei doi ani de când a explodat - ci şi înainte exista o naraţiune a dispreţului, respingerii, excluderii - necesită un limbaj nou, cuvinte noi care au nevoie însă şi de noi martori. Nu poţi separa ceea ce se spune de cel care o spune. Aşadar, repet, avem nevoie de feţe noi, care să ne ajute să gândim în manieră diferită.

Care este în schimb situaţia în Cisiordania, în parohiile din satele mici, precum Taybeh, Zababdeh sau Aboud? Care este rolul creştinilor şi al catolicilor în acest moment, cum ar fi catolicii vorbitori de ebraică ce sunt pe deplin integraţi în societatea israeliană?

Acestea sunt două probleme foarte diferite. În Cisiordania, situaţia generală, nu numai în comunităţile parohiilor noastre creştine-catolice, este foarte fragilă şi se deteriorează constant. Comunităţile din satele menţionate sunt tot mai izolate unele de altele: sute de puncte de control reglementează circulaţia internă, ceea ce face ca situaţia să fie tot mai dificilă. A devenit, aşa cum am spus de mai multe ori, un fel de "No law land", în sensul de "un teritoriu fără lege", deoarece există numeroase atacuri şi tensiuni, inclusiv cu coloniştii, care, însă, rămân astfel, ceea ce înseamnă că nu avem nicio autoritate la care să ne adresăm pentru a opri aceste situaţii, care par, mai degrabă, susţinute. Acest lucru creează mari tensiuni şi chiar o mare insecuritate în parohiile şi comunităţile noastre în general. În Cisiordania, situaţia rămâne foarte fragilă, nu numai din punct de vedere politic, ci şi economic. Cele două resurse majore, naveta în Israel şi pelerinajele, sunt suspendate în prezent şi nu ştim cum sau când vor fi reluate. Acest lucru are, de asemenea, un impact profund asupra vieţii oamenilor, mai ales a creştinilor. Comunitatea catolică vorbitoare de limbă ebraică este formată din comunităţi mici de câteva sute de persoane, care au primit, de asemenea, câteva sute de copii ai migranţilor sau ai lucrătorilor străini din Israel. Cred că rolul lor este important mai ales în cadrul Bisericii, mai mult decât în afara ei. Într-un anumit sens, constrâng dieceza noastră, care este foarte complicată, să gândească în manieră largă, să nu se concentreze numai asupra problemei palestiniene, ci să ţină cont de faptul că şi în cadrul societăţii israeliene există durere, există perspective, există viziuni diferite care trebuie luate în considerare.

În ultimele săptămâni, am fost martorii unei mobilizări populare, a unor demonstraţii precum cele din Italia, unde milioane de oameni au ieşit în stradă. Dincolo de grupări extremiste şi de unele sloganuri inacceptabile, există tineri care ies în stradă, demonstrându-şi dorinţa de a depăşi logica indiferenţei...

Cu siguranţă, au existat excese, atât în ceea ce priveşte violenţa, cât şi limbajul împotriva ebraismului, de exemplu. Acest lucru este inacceptabil. Au existat cuvinte sau declaraţii care ar putea chiar justifica, într-un fel, antisemitismul pe care îl respingem total şi complet; acest lucru trebuie spus. Dar nu putem generaliza, spunând că toţi au fost aşa: au fost foarte mulţi oameni, nu numai tineri. Ceea ce m-a frapat este că au fost mii de oameni din medii şi generaţii diferite, dar şi din medii politice diferite, care au fost uniţi în a spune nu imaginilor de violenţă la care au fost martori. Şi acesta, în opinia mea, este un aspect pozitiv, pentru că a retrezit nu doar o conştiinţă personală, ci şi una comunitară, pentru că au fost uniţi. Aşa s-a creat comunitatea. Cred că este un aspect important, această construire a comunităţii, această unire în jurul a ceva frumos precum demnitatea umană şi respingerea violenţei, linii roşii care nu trebuie încălcate, nici măcar în exerciţiul autoapărării. Acesta a fost un aspect foarte frumos şi pozitiv. Să sperăm că va continua. Cred că este o conştientizare importantă, chiar şi pentru diferiţi lideri religioşi şi politici, să ţină cont de faptul că în conştiinţa comunităţii există ceva frumos care trebuie păstrat şi care poate ar trebui să găsească exprimare chiar şi în afara acestui context de război.

Acum, întorcându-ne la Ţara Sfântă, vă aşteptaţi ca pelerinii să se întoarcă?

Sperăm că da. Am vorbit despre asta cu custodele Ţării Sfinte pentru a face ceva împreună, cum ar fi emiterea de comunicate. Să aşteptăm două sau trei săptămâni pentru a vedea cum merg lucrurile. Şi apoi cred că va trebui să începem să "batem cu ciocanul", într-un fel, în special acele Biserici care au fost foarte aproape de Ţara Sfântă în aceşti doi ani. Cu alte cuvinte, este timpul de a exprima solidaritatea nu numai prin rugăciune, care este foarte importantă, şi prin asistenţă, ci şi prin pelerinaje.

Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la asasinarea lui Rabin, un om al păcii. Cât de important este ca noii lideri să se angajeze în favoarea păcii? Există semnale pozitive în acest sens?

Cred că este unul dintre aspectele decisive. Am spus-o şi am repetat-o de multe ori. O voi repeta şi aici: avem nevoie de noi lideri care să vorbească un limbaj diferit de cel pe care l-am auzit în ultimii ani. Nu numai lideri politici, ci şi lideri religioşi. Acum 30 de ani, Rabin spunea una, iar liderii religioşi spuneau alta. Acum trebuie să ne schimbăm; trebuie să conştientizăm acest lucru. Şi în acest context, dialogul interreligios este foarte important. În opinia mea, şi dialogul interreligios are nevoie de feţe noi şi nu poate ignora ceea ce s-a întâmplat, ceea ce ne-a rănit pe toţi. Trebuie să luăm în considerare ceea ce a fost, ceea ce ne-am spus şi nu ne-am spus, nu pentru a ne opri aici, ci pentru a merge mai departe, pentru că am devenit conştienţi de asta. Trebuie să mergem mai departe, ţinând cont de ceea ce a fost, prin urmare fără a fi prea naivi. Dificultăţile sunt numeroase, dar avem o datorie faţă de comunităţile noastre, care este tocmai aceea de a le ajuta să privească mai departe, în manieră pozitivă şi senină către un viitor diferit.

Ce părere aveţi despre dezbaterea internaţională privind recunoaşterea unui stat palestinian de către mai multe părţi?

Palestinienii nu au nevoie numai să oprească războiul, să oprească violenţa şi să primească ajutor şi sprijin economic. De asemenea, au nevoie să fie recunoscuţi în demnitatea lor de popor. Nu ştiu dacă mult lăudata soluţie "două popoare, două state" este fezabilă pe termen scurt. Nu intru în aceste probleme. Dar nu le poţi spune palestinienilor că nu au dreptul să fie recunoscuţi ca popor în propria ţară. Au existat declaraţii, care de foarte multe ori rămân de principiu, care trebuie implementate în contextul dialogului dintre părţi, pe care cu siguranţă vor trebui să îl găsească ei cu ajutorul şi sprijinul comunităţii naţionale.

Cum aţi simţit apropierea papei în această perioadă?

Am simţit apropierea Papei Leon. Am simţit mai întâi apropierea Papei Francisc, apoi şi a Papei Leon, care au două personalităţi diferite, dar şi-au exprimat apropierea în moduri foarte concrete: prin apeluri telefonice, prin contacte destul de frecvente cu parohul din Gaza, care, însă, nu ajung în ştiri. Şi asta e în regulă, asta e important, pentru că trebuie făcut ceva pentru binele lucrului, nu pentru ca să fie mâncare pentru jurnalişti. Apropierea a fost exprimată şi în manieră foarte concretă, cu ajutoare concrete. Acum, ultimul gest pe care l-am primit, acum câteva zile, este dorinţa papei de a trimite mii de antibiotice în Fâşia Gaza.

Andrea Tornielli şi Beatrice Guarrera

(După Vatican News, 15 octombrie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu