© Vatican Media

În "colocviu" cu "Dilexi te"

"In Paradisum"

Rocco Ronzani, augustinian, prefect al Arhivei Apostolice Vaticane

"Şi împreună cu Lazăr, odinioară sărac, să te bucuri de pacea veşnică." Et cum Lazaro, quondam pauper, aeternam habeas requiem. Cuvintele vechiului antifon folosite în liturgia înmormântării ne amintesc că, împreună cu îngerii şi sfinţii, vor fi săracii, cărora le-am deschis pe pământ uşile inimilor noastre şi ale casei noastre, cei care vor deschide într-o zi porţile cetăţii sfinte, Ierusalimul ceresc.

Sfântul Grigore cel Mare avertiza astfel pe credincioşii săi: "În fiecare zi îl putem găsi pe Lazăr, dacă îl căutăm, şi în fiecare zi îl întâlnim, chiar fără să încercăm să-l căutăm. Săracii vin la noi chiar şi pe nepotrivite şi ne fac cereri, ei care într-o zi vor putea mijloci pentru noi. [...] Nu irosiţi, aşadar, ocaziile de a acţiona cu milostivire şi nu neglijaţi să recurgeţi la remediile pe care le aveţi la dispoziţie" (Grigore cel Mare, Homilia 40, 10; Exortaţia apostolică Dilexi te, 108).

Încheind una dintre celebrele sale rugăciuni, Sfântul Grigore din Nazianz îndeamnă: "[...] fiindcă Domnul voieşte milă şi nu jertfă [...] să i-o aducem în săraci, pentru ca, atunci când vom pleca de aici de pe pământ, ei să ne primească în templele veşnice" (Grigore din Nazianz, Oratio XIV, 40; Exortaţia apostolică Dilexi te, 118).

Exortaţia apostolică Dilexi te - pregătită de Papa Francisc şi însuşită de Leon al XIV-lea, cu unele dintre reflecţiile sale - aprofundează o temă larg prezentă în magisteriul episcopilor Bisericii care "prezidează în iubire", conform expresiei dense a Sfântului Ignaţiu de Antiohia din Scrisoarea către Romani.

Scrisoarea ignaţiană este o mărturie străveche a faimei, binecunoscute chiar şi în îndepărtata Sirie, a grijii Bisericii romane faţă de toate Bisericile şi faţă de toată sărăcia materială şi spirituală. Expresia sfântului episcop şi martir implică în mod clar că esenţa puterii, evocată de verbul grecesc pregnant "a prezida", este înainte de toate slujirea "în caritate". Ignaţiu, care cunoştea bine cultura romană, înrădăcinată în puterea militară şi opulenţa imperiului, realizează o transformare semantică a verbului pentru a indica o ordine schimbată a valorilor, înrădăcinată în noutatea mesajului evanghelic.

În corespondenţa sa cu creştinii din Roma, episcopul Dionisiu din Corint preamăreşte, de asemenea, caritatea comunităţii romane şi a episcopilor acesteia cu aceste cuvinte: "Aţi moştenit de la părinţi obiceiul de a vă îngriji de toţi fraţii în felurite moduri şi de a trimite multe ajutoare numeroaselor biserici prezente în fiecare oraş; aţi alinat suferinţele celor nevoiaşi şi aţi venit în ajutorul fraţilor condamnaţi la muncă silnică în mine cu acele subvenţii pe care voi, romanilor, le trimiteţi întotdeauna, respectând un obicei moştenit de la părinţii voştri pe care fericitul vostru episcop Soter nu numai că l-a păstrat, ci l-a şi alimentat [...]".

Acest elogiu adus carităţii creştinilor din Roma ne-a fost transmis de Eusebiu în Historia ecclesiastica (IV, 23, 9-10), alături de multe alte mărturii ale iubirii comunităţilor creştine faţă de cei săraci şi marginalizaţi, faţă de văduve, orfani şi abandonaţi, fete nevoiaşe care doreau să se căsătorească, deţinuţi, străini şi bolnavi, cum ar fi leproşii care, alungaţi din familiile şi din oraşele lor, primeau nu numai pomeni, ci erau asistaţi de cei care îşi dedicau viaţa celor din urmă. Şi printre atâtea opere de caritate, nu trebuie să uităm răscumpărarea prostituatelor, ajutorarea victimelor cametei şi a celor oprimaţi de datorii, asigurarea, prin cimitirele comunitare, a unei înmormântări demne chiar şi pentru săraci.

Încă din secolul al III-lea, scriindu-i lui Fabius din Antiohia, Papa Corneliu poate afirma că Biserica din Roma ajuta peste o mie cinci sute de văduve şi săraci (Eusebiu, Historia ecclesiastica, IV, 23, 9). Grija faţă de cei săraci şi marginalizaţi era o caracteristică esenţială a comunităţilor creştine, iar păgânii oferă şi ei numeroase mărturii în acest sens, de la Lucian din Samosata până la împăratul Iulian; acesta din urmă s-a inspirat din aceasta pentru a stabili practici similare în vastul său proiect de restaurare a tradiţiei religioase păgâne care, era foarte conştient de acest lucru, nu se mai putea limita la celebrările cultului public antic.

Nectariu, un păgân din Calama, scriindu-i Sfântului Augustin, descrie ceea ce erau creştinii în ochii săi: "Ceea ce afirm este demonstrat şi de însăşi natura ocupaţiilor voastre, cu care îi ajutaţi pe săraci, îi îngrijiţi pe cei suferinzi, administraţi medicamente bolnavilor; pe scurt, faceţi totul pentru ca suferinzii să nu simtă prea mult timp afecţiunile lor" (Epist. 103, 3). Trăsăturile tipice ale carităţii creştine pătrund adesea printre liniile legii imperiale pentru a recunoaşte multe practici de caritate deja bine consolidate (Codex Theodosianus 6, 7, 2; 15, 8, 2).

Ca o pecete a acestei istorii străvechi şi neîntrerupte de bine, exortaţia apostolică Dilexi te relatează episodul diaconului roman Laurenţiu care, întrebat de autorităţile romane să predea comorile Bisericii, "a arătat spre săraci spunând: «Acestea sunt comorile Bisericii»" (Ambroziu, De officiis, 1, 28, 140).

Noua exortaţie apostolică, aşadar, preia ştafeta acestei tradiţii străvechi care, prin învăţătura şi caritatea episcopului de Roma şi a multor alte comunităţi creştine, a marcat profund sfinţenia Bisericii şi viaţa lumii de-a lungul secolelor.

Documentul papal se inspiră în mare măsură din învăţăturile sfinţilor Părinţi, cărora le dedică o întreagă secţiune (Părinţii Bisericii şi săracii, nr. 39-48) şi la care face referire de mai multe ori în alte părţi ale textului: nr. 49 recurge la învăţătura Sfântului Ciprian cu ocazia ciumei de la Cartagina (De mortalitate 16); nr. 53-54 îl prezintă pe Sfântul Vasile ca exemplu pentru îngrijirea bolnavilor în cercurile ascetice şi monastice şi pentru crearea citadelei sale a carităţii, numită Basiliada, lângă Cezareea Capadociei; nr. 55 aminteşte de experienţa similară a Sfântului Benedict de Nurcia în Occident şi în posteritatea sa.

Fervoarea ascetică creştină, după cum se ştie, a încurajat activităţi caritabile atât la nivel individual, cât şi comunitar. În acest context, nu poate fi ignorat rolul femeilor creştine dedicate sprijinirii comunităţii celor nevoiaşi, a reţelei de asistenţă socială a diaconiilor, a habitacula pauperum [locuinţe pentru săraci] din marile bazilici şi a xenodochia pentru pelerini, la Roma şi în întreaga lume creştină.

În secţiunile finale, documentul este îmbogăţit cu unele texte ale lui Grigore cel Mare şi ale lui Ioan Gură de Aur (nr. 108-109; 118).

O astfel de fervoare în slujirea celor din urmă a fost întotdeauna animată de rugăciunea comunităţii creştine şi de gândirea învăţătorilor săi, a căror reflecţie teologică, precum şi spiritualitatea lor, nu au fost niciodată detaşate de bucuriile şi de durerile cetăţii oamenilor, chiar şi în conştiinţa lor de a fi numai pelerini aici pe pământ, în drum spre o altă cetate, adevărata şi veşnica patrie, dar pelerini responsabili de lume şi de oameni, în special de cei mai fragili şi nevoiaşi.

În secolul al II-lea, Ignaţiu din Antiohia îi îndemna pe creştinii din Smirna să nu-i neglijeze pe cei mai nevoiaşi. Iar bătrânul episcop al acelui oraş micro-asiatic, Sfântul martir Policarp, a recomandat grija faţă de săraci. Aceeaşi învăţătură se găseşte la Sfântul Iustin, prima mare personalitate literară a antichităţii creştine, care subliniază cum cultul lui Dumnezeu nu poate fi niciodată separat de grija faţă de săraci.

Exortaţia lui Leon al XIV-lea dedică un spaţiu amplu predicii lui Ioan Gură de Aur, a cărui exegeză, menită să promoveze virtuţile în viaţa de zi cu zi a credincioşilor, insistă constant asupra anumitor teme: egalitatea perfectă între toţi oamenii împotriva sclaviei, practica milosteniei, vremelnicia bogăţiilor şi angajarea primordial a celor care le posedă de a le folosi în scop de bine. A nu da săracilor, afirmă în repetate rânduri episcopul de Constantinopol, este echivalent cu a-i priva de însăşi viaţa lor; ceea ce posedăm nu este al nostru, ci al lor (Homilia II de Lazaro, 6).

În altă parte, sfântul antiohian subliniază raportul strâns dintre cult şi caritatea faţă de săraci; aceasta din urmă trebuie să preceadă şi să confirme cultul creştin: "Vrei să cinsteşti trupul lui Cristos? Nu neglija goliciunea sa; nu-l cinsti aici cu haine de mătase, nu-l neglija afară cât timp este irosit de frig şi de goliciune [...]. [Trupul lui Cristos care stă pe altar] nu are nevoie de îmbrăcăminte, ci de un suflet curat; acela în schimb are nevoie de mare grijă. Să învăţăm, aşadar, să fim înţelepţi şi să-l cinstim pe Cristos aşa cum voieşte el; pentru cel care este cinstit, cinstea cea mai plăcută este aceea pe care el însuşi a prescris-o, nu aceea pe care o credem noi [...]. Aşadar, şi tu cinsteşte-l cu această cinste pe care el însuşi a prescris-o, dând bogăţia săracilor. Dumnezeu nu are nevoie de vase de aur, ci de suflete de aur" (Homiliae in Matthaeum, 50, 3).

Pe tema sărăciei, aleasă din iubire faţă de Cristos, documentul papal aminteşte şi de învăţătura Sfântului Ambroziu şi se opreşte pe larg asupra gândirii Sfântului Augustin (nr. 42-47). Împărtăşirea bunurilor materiale izvorăşte din caritatea teologală şi are ca scop final iubirea faţă de Cristos; este semn şi instrument de comuniune. În această perspectivă cristocentrică şi profund eclezială, pomana, atunci când se naşte din iubire, nu numai că alină nevoile fratelui, ci purifică şi inima celui care dăruieşte şi îl predispune la convertire şi la reînnoire pe tot parcursul vieţii. Evaluând negativ sărăcia şi amintind cu forţă datoria carităţii, două principii constante ale tuturor învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, Augustin îi avertizează şi pe săraci împotriva pericolului de a cădea în lăcomie (Sermo 85), deoarece adevăratul sărac este cel care nu numai că nu posedă, dar nici nu doreşte să posede. Urmând învăţăturile din Faptele Apostolilor, le cere călugărilor săi, inseparabil unite, o comuniune perfectă a bunurilor materiale şi o sinceră umilinţă care să ducă la căutarea unei adevărate egalităţi între fraţi. El este conştient că nu este suficientă chemarea la cele mai înalte valori spirituale dacă nu se elimină inegalităţile materiale şi sociale dintre bogaţii şi săracii care aleg să treacă pragul mănăstirii pentru a-l căuta împreună pe Dumnezeu, singurul bine adevărat, care singur poate umple inima omului şi o poate face pe deplin fericită.

Pentru sfântul episcop de Hipona, viaţa monastică este un model pentru comunitatea eclezială şi un semn escatologic al vieţii viitoare. În Regulă - amintindu-şi de învăţătura unei mari părţi a tradiţiei filosofice antice şi de radicalismul evanghelic - le aminteşte fraţilor săi: "Să nu spuneţi despre nimic «este al meu», ci toate să fie în comun" (Praeceptum, 1, 4); îi invită pe bogaţii care intră în mănăstire să se despoaie de bunuri şi pe săraci să nu caute acolo ceea ce nu şi-ar putea permite afară (1, 6); îi îndeamnă să-şi pună bogăţiile în comun şi să nu se mândrească făcând asta, căci nenorocit este sufletul care devine mai mândru din această cauză decât atunci când poseda bogăţii, căci mândria strică totul pentru că urăşte egalitatea dintre fraţi (1, 9); stabileşte ca fiecăruia să fie distribuit după nevoile sale (1, 4), dar adaugă că "este mai bine a avea mai puţine nevoi decât a poseda mai multe lucruri» (3, 18). Sărac este cel care pune binele comun înaintea binelui personal, "astfel încât, mai presus de toate lucrurile care sunt folosite pentru nevoi trecătoare, să fie înălţat singurul lucru care dăinuie, caritatea" (5, 31).

Evanghelizarea şi viaţa comunităţii creştine, în toate dimensiunile lor, au adus întotdeauna cu ele recunoaşterea originii comune a oamenilor, a demnităţii lor egale, a bunătăţii creaţiei şi a datoriei celor care posedă mai mult de a împărtăşi şi de a schimba condiţia celor care nu posedă nimic, de a căuta împreună unicul Bine comun care este Dumnezeu. Leon al XIV-lea şi-a dezvoltat sensibilitatea faţă de săraci trăind în primul rând ca ei, ca slujitor al lui Dumnezeu în cea mai frumoasă şi umilă dimensiune a sărăciei alese în mod liber în sequela Christi [urmarea lui Cristos] pe care, pe temelia solidă a învăţăturii evanghelice, a magisteriului Părinţilor şi a experienţei bimilenare a Bisericii, el o propune acum întregii Biserici prin cuvintele şi exemplul său de om consacrat şi misionar în toate părţile omenirii. Şi Papa Francisc, ca om consacrat şi păstor, a întrupat istoria carităţii pe care o relatează în Dilexi te, inspirându-se, cel puţin pentru o mare parte din învăţătura Părinţilor Bisericii, din cercetarea ştiinţifică şi exemplul de viaţă al unei maestre a studiilor patristice, Maria Grazia Mara (Universitatea Sapienza din Roma şi Augustinianum), prietena sa şi autoarea cunoscutei monografii Ricchezza e povert? nel cristianesimo primitivo [Bogăţie şi sărăcie în creştinismul timpuriu] (Citt? Nuova, Roma 1998). Pe 29 iulie 2018, papa a vizitat-o la domiciliul ei de pe Via Alessandria, în cartierul Salario din Roma. Când profesoara Mara a fost chemată să treacă pragul dintre această viaţă muritoare şi viaţa adevărată, la vârsta de 95 de ani, Pontiful însuşi a participat la înmormântarea ei privată, care a avut loc pe 31 decembrie 2019, în parohia "San Giuseppe sulla Nomentana". A fost o sărbătoare pentru că, în acea ultimă zi a anului, cerul s-a deschis puţin şi, pentru sufletul ei binecuvântat şi pentru noi, cei prezenţi, Lazăr a apărut pentru a ne aminti că, împreună cu Petru, şi el, quondam pauper [cândva sărac], ne aşteaptă la porţile Ierusalimului sfânt.

(După L'Osservatore Romano, 11 octombrie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu