© Vatican Media

În "colocviu" cu "Dilexi te"

Înţelepciunea misterioasă a săracilor

"Deodată, Cristos pe cruce ajunge la săracii aflaţi în suferinţa lor, la multele persoane care spun: «Şi pe mine m-au scuipat, şi eu am căzut, şi eu am fost umilit»"; pentru aceasta, "Privind la Isus pe cruce, săracii aud: «Te-am iubit»". Astfel, teologul Frédéric Marie le Mehauté, provincial al Fraţilor Minori din Franţa-Belgia, subliniază în acest interviu acordat mass-media vaticane valoarea "înţelepciunii misterioase a săracilor". Timp de douăzeci de ani, alături de cei care trăiesc în precaritate, franciscanul francez a vorbit joi, 9 octombrie 2025, în Sala de Presă a Sfântului Scaun, la prezentarea primei exortaţii apostolice a lui Leon al XIV-lea, Dilexi te, semnată pe 4 octombrie şi centrată pe iubirea faţă de săraci.

Această exortaţie apostolică este un text început sub pontificatul Papei Francisc şi finalizat de Leon al XIV-lea: care este amprenta fiecăruia în acest text?

Este interesant de observat cât de dificil este să se distingă amprenta unuia de cea a celuilalt. Evident, multe dintre citatele Papei Francisc sunt preluate din documentul anterior, dar găsesc o mare coerenţă în noul text. Nu este vorba de un patchwork [document fragmentar] care conţine un pic din Francisc şi un pic din Leon; există cu adevărat o mare coerenţă, semn al unui document pe deplin asumat de ambele părţi, pentru că este pe deplin asumat de Magisteriul Bisericii.

Nu suntem în domeniul binefacerii, ci în cel al Revelaţiei. Citesc un fragment: "Contactul cu cei care nu au putere şi măreţie este o modalitate fundamentală de a-l întâlni pe Domnul istoriei. În săraci, el are încă ceva să ne spună". Ce are Domnul să ne spună în săraci, ceea ce tindem să uităm?

Problema este tocmai aceasta. Papa Francisc a vorbit despre o înţelepciune misterioasă a celor mai săraci. Evanghelia spune: "Ai ascuns aceste lucruri celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici". Este greu de spus ce este ascuns şi ce este revelat amândurora. Cred că este mai presus de toate o problemă relaţională: criteriul adevărului nu trebuie căutat în conformitatea cu o dogmă, ci în raportul cu feţele, şi în special cu cele ale celor mai săraci. La asta se referă documentul, acest efect al revelaţiei care ne spune că practicarea carităţii nu este pur şi simplu o consecinţă a credinţei noastre; chiar în întâlnirea cu cei mai săraci cunoaştem faţa adevăratului Dumnezeu. Acest criteriu al adevărului, care este întâlnirea cu cei mai săraci, se regăseşte cu adevărat în întreaga exortaţie apostolică.

Într-adevăr, simţim o dinamică născută tocmai din acest raport cu feţele. Există, evident, multe referinţe la săraci în tradiţie, în Scripturi, în Părinţii Bisericii şi în marii sfinţi. Şi Dumnezeu îi alege pe săraci, iar aceasta este între altele tema celui de-al doilea capitol: este o invitaţie de a redescoperi Fericirile?

Desigur. Cei mai săraci sunt maeştrii în Fericiri. Suntem invitaţi să ne lăsăm mişcaţi, să vedem lumea prin ochii lor. Dacă nu ne aflăm în acest loc de ancorare, de rezonanţă, în acest loc vital, existenţial, nu putem înţelege Revelaţia. Există o zicală care spune că săracii sunt Maeştrii Evangheliei. În experienţa mea cu grupuri de persoane care trăiesc în precaritate, sunt întotdeauna impresionat de faptul că, atunci când îl privesc pe Isus pe Cruce, se identifică în mod complet cu el şi înţeleg crucea pornind nu de la reflecţii intelectuale, ci de la propria experienţă. Acest efect de actualizare a misterului pascal în viaţa celor mai săraci este absolut fascinantă, este inima acelei înţelepciuni misterioase care este viaţa celor mai săraci.

Există aşadar ceva aproape intuitiv în faptul că aceşti săraci, aceşti oameni vulnerabili, atunci când îl văd pe Cristos pe Cruce, se simt atinşi prin sărăcia lor?

Exact: sunt atinşi, brusc. Este titlul exortaţiei apostolice, "Te-am iubit". Deodată, Cristos pe cruce ajunge la săraci în suferinţa lor, la multele persoane care spun: "Şi pe mine m-au scuipat, şi eu am căzut, şi eu am fost umilit". Pentru că Isus pe cruce iartă, deschide paradisul tâlharului cel bun, continuă să iubească. De fapt, privindu-l pe Isus pe cruce, săracii aud: "Te-am iubit".

Părinţii Bisericii au spus că săracii sunt o cale privilegiată de a ajunge la Dumnezeu. Asta citim şi în această exortaţie apostolică. Cum este slujirea săracilor o expresie concretă a credinţei în Dumnezeul întrupat, în Cuvântul întrupat?

Pentru cei care nu cunosc experienţa marii precarităţi, întruparea este mereu în desfăşurare. Nu ştiu ce înseamnă a trăi sub un pod, a-ţi fi foame şi sete, a-ţi fi ruşine să întinzi mâna şi a fi supus privirii scrutătoare a oamenilor. Acolo cei mai săraci ne deschid un drum, pentru că sunt la marginile existenţiale de unde ne cheamă, spunându-ne că Dumnezeu a venit până acolo. Dumnezeu ajunge la noi toţi pentru că a ajuns la capătul umanităţii.

Dumneavoastră sunteţi un călugăr franciscan, aţi ales o formă de sărăcie prin vocaţia călugărească. Exortaţia apostolică vorbeşte despre aceste ordine, născute în Evul Mediu pe urmele Sfântului Francisc şi ale altor fondatori de ordine cerşetoare. Dar cum se deosebeşte sărăcia aleasă de dumneavoastră de sărăcia îndurată, despre care aţi vorbit şi al cărei martor privilegiat sunteţi?

Am fost profund afectat de una dintre primele mele experienţe, când am întâlnit persoane din "lumea a patra" în regiunea Toulouse. Mă prezint explicând că sunt un călugăr şi, la sfârşitul întâlnirii, unul dintre ei a venit la mine şi m-a întrebat ce este un călugăr. Abia ieşit din noviciatul, i-am explicat că este cineva care a depus vot de castitate, ascultare şi sărăcie. Îl revăd pe acel om apucându-mă de gât cu mâna sa mare, apropiindu-mă de faţa lui şi spunându-mi: "Nu-mi vorbi despre sărăcie, pentru că nu ştii ce este". M-a marcat profund. Trebuie să distingem cu adevărat sărăcia noastră aleasă. În ce sunt cu adevărat sărac? Am fraţi, persoane care mă iubesc, am ce trebuie să îmbrac, să mănânc. În orice caz, nu sunt la fel de sărac ca aceia care trăiesc pe străzi. În exortaţia apostolică, papa spune: "Exprim sincerele mele mulţumiri tuturor celor care au ales să trăiască printre săraci: adică acelora care nu-i vizitează numai din când în când, ci trăiesc cu ei şi ca ei". Trebuie să mă întreb cu privire la modul în care "sărăcia" pe care am ales-o în cele din urmă este un mijloc de întâlnire cu persoane care nu au ales acest mod de viaţă. Se poate trăi sărăcia ca pe un fel de efort atletic, oprind încălzirea iarna, dormind pe o scândură, dar nu vreau să-i descurajez pe cei care ar dori să practice această formă de asceză. Dar cum ajunge această practică la aceia care, încă o dată, dorm pe străzi, sub poduri?

Dilexi te aminteşte, de asemenea, cum ne evanghelizează săracii. O fac făcând vizibilă o fragilitate de la care prea adesea ne întoarcem privirea sau mergem mai departe? Cum analizaţi dumneavoastră această evanghelizare din partea săracilor?

Evanghelizarea din partea săracilor - adică a noastră prin intermediul lor - vine înainte de toate dintr-o lectură originală a Sfintelor Scripturi. Săracii pun accente diferite în lectura lor a Cuvântului: acordă atenţie anumitor aspecte, evident raportului lui Isus cu cei mai săraci, şi îl fac real. Acesta este primul efect. Al doilea efect se referă la întrupare, adică la nivelul antropologic. Săracii ne ajută să aprofundăm o antropologie, aşa cum Cristos a aprofundat umanitatea. Când se spune că Dumnezeu s-a făcut om până la capăt, cred că nimeni nu poate înţelege acest "până la capăt" mai bine decât cei mai săraci, decât cei care sunt constrânşi să-l trăiască.

În această exortaţie apostolică, Leon al XIV-lea, urmându-l pe Francisc, vorbeşte şi despre migranţi şi prizonieri, alte forme de sărăcie pe care poate le disociem prea repede de sărăcia materială. Era important să vedem şi acest lucru scris în text?

În fiecare grup uman, va exista întotdeauna cineva mai sărac decât noi, chiar şi în grupurile noastre în care împărtăşim Cuvântul cu oameni aflaţi în precaritate. Cei care participă fac deja parte dintr-o reţea de relaţii şi, prin urmare, într-un anumit sens, nu mai sunt cei mai săraci. Aşadar, din nou, cum putem ajunge la cei mai săraci? Cum putem rămâne mereu "neliniştiţi" în faţa existenţei unor bărbaţi şi femei care trăiesc în condiţii de viaţă abominabile? Această mişcare mi se pare foarte importantă, ne face să ieşim din categoriile sociale, introduce un impuls, o direcţie, o speranţă.

Dilexi te apare în 2025, anul Jubileului Speranţei. Un an în care, în cele din urmă, Dumnezeu spune "te-am iubit" fiecărui pelerin care trece prin Poarta Sfântă. În opinia dumneavoastră, este un text eminamente jubiliar?

Cred că speranţa este cu adevărat, încă o dată, cuvântul central. Ce învăţăm de la săraci? Speranţa. Cei mai săraci sunt cei care nu au provizii în frigider, nici un loc alternativ unde să se odihnească. Şi când eşti la pământ, nu-ţi rămâne decât speranţa. Este o expresie pe care o aud des când vorbesc cu persoane aflate în precaritate. Ceea ce înseamnă că nu avem altă alegere decât să ne încredem în Dumnezeu care ne spune că, la un moment dat, va acţiona. Şi aici acest Jubileu al Speranţei, trăit pornind de la cei mai săraci, poate fi o speranţă pentru toţi. Când vorbim despre "opţiune preferenţială pentru săraci", nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu dăruieşte tuturor mântuirea, dar - aşa cum afirmă exortaţia - înainte de toate săracilor. Adică, înainte de toate prin ei mântuirea ajunge la noi. Asta ne obligă să reconsiderăm toate categoriile noastre, conceptele noastre teologice, începând cu raportul nostru cu cei mai săraci.

Dumneavoastră care însoţiţi de mult timp oameni săraci, aflaţi în precaritate, există ceva în această exortaţie apostolică care poate v-a mişcat?

Am fost mişcat de invitaţia adresată tuturor creştinilor de a nu se limita să-i viziteze din când în când pe săraci, ci de a trăi cu ei şi ca ei. Există o radicalitate în această invitaţie pe care o găsesc în acelaşi timp magnifică şi terifiantă. Această idee de a construi pornind de la cei mai săraci este foarte importantă în ochii mei. Dacă noi construim pornind de la cei puternici, vom avea o logică a incluziunii progresive şi îi vom căuta pe cei mai săraci la margini, în periferii. Dar, în realitate, vor exista întotdeauna alţii şi mai săraci, mai departe, la care nu vom reuşi să ajungem. Dacă, în schimb, ne schimbăm logica şi spunem că "totul trebuie construit pornind de la cei mai departe", atunci vom putea cu adevărat să-i includem pe toţi. Tocmai căutându-i pe cei mai departe vom putea, în cele din urmă, să ajungem la toţi. Este necesar să schimbăm paradigma.

Olivier Bonnel

(După L'Osservatore Romano, 10 octombrie 2025)

Link: https://www.osservatoreromano.va/it/news/2025-10/quo-233/la-misteriosa-saggezza-dei-poveri.html

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu