© Vatican Media

Conferinţa de presă de prezentare a exortaţiei apostolice Dilexi te a Sfântului Părinte Leon al XIV-lea despre iubirea faţă de săraci (9 octombrie 2025)

Joi, 9 octombrie 2025, la Sala de Presă a Sfântului Scaun, Via della Conciliazione, 54, a avut loc conferinţa de presă de prezentare a exortaţiei apostolice Dilexi te a Sfântului Părinte Leon al XIV-lea despre iubirea faţă de săraci. Au intervenit: Eminenţa Sa cardinal Michael Czerny SJ, prefect al Dicasterului pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale; Eminenţa Sa cardinal Konrad Krajewski, prefect al Dicasterului pentru Slujirea Carităţii; fratele Frédéric-Marie Le Méhauté, provincial al Fraţilor Minori din Franţa/Belgia, doctor în teologie; sr. Clémence, Mică Soră a lui Isus din Fraternitatea "Tre Fontane". Publicăm în continuare câteva intervenţii:

Intervenţia Eminenţei Sale cardinal Michael Czerny SJ

1. Chipul săracilor ca epifanie a Împărăţiei lui Dumnezeu (8-12)

În vindecarea rănilor, fie ele fizice, sociale sau spirituale, Biserica proclamă că Împărăţia lui Dumnezeu îi îmbrăţişează pe cei vulnerabili. În fiecare act de îngrijire, cum ar fi vizitarea bolnavilor (Mt 25,36), comunitatea creştină experimentează mântuirea ca o relaţie concretă cu cei care poartă semnele Crucii în trupul lor.

Sărăcia, o problemă socială enormă, este şi o temă teologică: prin săraci, Dumnezeu vorbeşte Bisericii ("Dilexi te, te-am iubit"[1]). Credinţa devine reală în milostivirea şi în slujirea care dărâmă barierele, iar poporul lui Dumnezeu experimentează fericirea celor "săraci în duh"[2].

2. De la structurile păcatului la convertirea structurilor sociale (90-98)

Învăţătura recentă a Bisericii înţelege că sărăcia provine din structurile păcatului. Egoismul şi indiferenţa se consolidează în sistemele economice şi culturale. "Economia care ucide"[3] măsoară valoarea umană în termeni de productivitate, consum şi profit. Această "mentalitate dominantă" face acceptabilă rebutarea celor slabi şi a celor neproductivi şi, prin urmare, merită eticheta de "păcat social".

Dincolo de donaţii şi de alte forme de asistenţă, răspunsul Bisericii denunţă falsa imparţialitate a pieţei, propune modele de dezvoltare, promovează dreptatea şi vizează convertirea structurilor. Aceasta încurajează o formă de pocăinţă socială care redă demnitatea celor invizibili şi îi ajută să se dezvolte mai pe deplin.

3. Sărăcia ca subiectivitate activă şi principiu de evanghelizare (99-102)

Sfântul Ioan Paul al II-lea i-a îndemnat pe săraci să devină protagonişti ai transformării ecleziale şi sociale. Mişcările populare (80-81), cu "energia lor morală"[4], demonstrează că dreptatea se naşte din incluziunea celor excluşi. Dincolo de suferinţa privaţiunilor, săracii pot fi "purtători de speranţă" şi "constructori ai unui destin comun"[5]. Biserica să-i asiste, să se lase evanghelizată de ei, să recunoască Duhul care lucrează în ei şi împreună să proclame evanghelia.

4. Educaţie, Euharistie şi slujire: promovarea dezvoltării integrale (68-72, 108-114)

Promovarea dezvoltării umane integrale, conform doctrinei sociale a Bisericii, împleteşte educaţia, Euharistia şi slujirea.

• Educaţia este primul act de dreptate, deoarece eliberează persoanele de sărăcia spirituală şi le pregăteşte pentru responsabilitatea socială.
• Euharistia reuneşte persoane diferite, hrăneşte comunitatea şi o orientează spre caritate şi solidaritate.
• Slujirea este iubire socială în formă concretă: grijă faţă de săraci şi faţă de casa noastră comună.

Astfel, Biserica oferă milostivire lumii, promovând o civilizaţie în care fiecare persoană este recunoscută ca imagine a lui Dumnezeu.

5. Caritatea generează pace şi fraternitate universală (108-114)

În Dilexi te, Papa Leon se alătură Papei Francisc în declaraţia: nu va exista pace atâta timp cât săracii şi planeta vor fi neglijaţi şi maltrataţi.

Pacea creştină este dreptate reconciliatoare şi reconciliată. Săracii, spunea Maica Tereza, "nu au nevoie de mila noastră, ci de iubirea noastră respectuoasă"[6]. Tratarea lor cu demnitate este primul act de pace. Numai o societate care îi pune în centru pe cei marginalizaţi poate fi cu adevărat paşnică şi numai o lume compusă din astfel de societăţi poate fi în pace.

Intervenţia părintelui Frédéric-Marie Le Méhauté

A lua în serios iubirea lui Cristos… începând cu cei mai puţin importanţi

Punctul de plecare al enciclicei Dilexi te este iubirea lui Dumnezeu faţă de o comunitate slabă, "expusă violenţei şi dispreţului" (1). Sfântul Părinte aminteşte că, dincolo de definiţiile sărăciei, "săracii nu sunt acolo din întâmplare, nici printr-un destin orb şi amar" (14). "Structurile păcatului creează sărăcie şi inegalităţi extreme" (90-98). Atenţia noastră trebuie să se îndrepte către aceste persoane care sunt "cele mai slabe, cele mai nefericite şi cele mai suferinde" (2) şi, îndeosebi, către femei, care sunt uneori "de două ori sărace" (12). Nu este vorba numai de combaterea cauzelor structurale ale sărăciei, ci şi de a ajunge concret la cei care sunt adesea departe de atenţia noastră, pentru a trăi "cu ei şi ca ei" (101).

Trebuie să fim realişti: "Ne simţim mai confortabil fără săraci" (114). Ei ne tulbură obişnuinţele noastre, ne pun în faţa limitelor umane pe care preferăm să le ignorăm. Papa ne invită să schimbăm perspectiva. Săracii nu sunt numai o problemă. Ei "sunt o «chestiune de familie», sunt «unul dintre noi»" (104), "fraţi şi surori de primit" (56) pentru că Dumnezeu însuşi îi alege cel dintâi. "Înainte de toate lor li se adresează cuvântul de speranţă şi de eliberare al Domnului" (21). Această alegere privilegiată a lui Dumnezeu ne poate face să ne simţim inconfortabil. Am prefera un Dumnezeu imparţial. Desigur, mântuirea este pentru toţi, dar nu ajunge la noi în afara relaţiilor concrete (52). Acolo unde logica noastră lumească se construieşte pornind de la cei puternici şi îi respinge pe cei care nu pot participa, logica lui Dumnezeu porneşte de la cei excluşi, de la "piatra aruncată" (Ps 117,22) pentru a realiza Împărăţia sa.

Angajarea faţă de săraci nu este, aşadar, numai o consecinţă a credinţei noastre. Este o epifanie, "un act aproape liturgic" (61) deoarece "cultul lui Dumnezeu nu poate fi separat de atenţia faţă de săraci" (40). "În această chemare de a-l recunoaşte în cei săraci şi în cei suferinzi, se revelează însăşi inima lui Cristos" (3). "Iubirea faţă de săraci (…) este garanţia evanghelică a unei Biserici fidele inimii lui Dumnezeu" (103) şi o comunitate care ar pretinde să "rămână tăcută fără a se preocupa în manieră creativă" de săraci este destinată să piardă propria vigoare evanghelică (113).

Dilexi te aminteşte de necesitatea de a ne angaja faţă de săraci, de a dărui săracilor, mai ales prin pomană (115-119). Dar insistă pentru ca să învăţăm să acţionăm împreună cu ei. Accelerarea problemelor contemporane "nu a fost numai îndurată, ci şi înfruntată şi gândită de săraci" (82). Trebuie să insistăm asupra acestui termen: săracii au o gândire. Adică, pot fi actori şi nu numai "obiecte ale compasiunii noastre" (79) sau ale politicilor noastre, ne pot ajuta să analizăm problemele şi mai ales sunt purtători de soluţii reale. A trece la înţelegerea lor pornind de la ei este, aşadar, o necesitate, deoarece "realitatea se vede mai bine de la margini, iar săracii sunt înzestraţi cu o inteligenţă aparte, indispensabilă Bisericii şi omenirii" (82). Învăţând din această inteligenţă, ne permite să percepem mai bine logica lumească ce acţionează în societate şi în Biserică. Pornind de la această inteligenţă, Dilexi te denunţă o politică sau o economie dominate de o "minoritate fericită" (92) care monopolizează bogăţia şi impune "sacrificii poporului pentru a atinge anumite obiective care îi privesc pe cei puternici" (93).

În sinteză, Dilexi te articulează o teologie a revelaţiei care izvorăşte din milostivirea faţă de cei mai săraci, dintr-o ecleziologie a diaconiei drept criteriu al adevărului şi dintr-o etică socială care se uneşte, cu mâna întinsă, cu lupta pentru dreptate. Cuvintele finale sunt programatice pentru o Biserică "ce nu pune limite iubirii, care nu cunoaşte duşmani de combătut, ci numai bărbaţi şi femei de iubit" (120). Fiecare persoană săracă ar trebui să poată auzi aceste cuvinte pentru ea: "Eu te-am iubit". Aceasta este promisiunea şi busola noastră pentru a-l urma şi "a-l imita pe Cristos sărac, gol şi dispreţuit" (64), pentru a construi o societate şi o Biserică în care "nimeni să nu se simtă abandonat" (21).

Intervenţia sorei Clémence

Aş vrea ca Lacri, Pana sau o altă femeie rom venite din România, cu care am împărtăşit viaţa timp de câţiva ani pe un teren abandonat din sudul Italiei, să poată sta în locul meu cu această ocazie. Este vorba de femei care, aşa cum ne aminteşte exortaţia, sunt "de două ori sărace" din cauza situaţiei lor de excludere, dar în care "găsim […] cele mai admirabile gesturi de eroism zilnic în protejarea şi în îngrijirea fragilităţii familiilor lor" (Dilexi te, nr. 12, citat preluat din scrisoarea enciclică Fratelli tutti [3 octombrie 2020), 23).

Amintirea Ancuţei, care a intrat în baraca noastră cu un zâmbet discret pe buze şi o pâine caldă încă în mâini, este încă vie în mintea mea. Văzându-ne, a frânt pâinea în două şi ne-a dat jumătate, spunând: "pentru cina voastră de diseară". Asistând cu uimire la ofranda lor, am fost mişcaţi de atenţia pe care ne-au arătat-o, ştiind bine dificultăţile cu care se confruntau în a-şi câştiga existenţa. Deşi săraci material, ei sunt bogaţi în umanitate!

Mulţi dintre ei nu au studiat, dar posedă acea înţelepciune care se formează din experienţa precarităţii, care încurajează la împărtăşire şi la solidaritatea. Sfântul Părinte ne invită să recunoaştem "înţelepciunea misterioasă pe care Dumnezeu vrea să ne-o comunice prin intermediul lor" (Dilexi te, nr. 102). Urmând exemplul lor, noi redescoperim solidaritatea, dat fiind că, în anxietatea noastră de a ne păstra bogăţiile, adesea o uităm repede.

"Eu te-am iubit", Luminiţa a trăit această frază din interior, a experimentat-o în adâncul inimii sale. Încă ne pot imagina stând pe marginea patului în baraca sa, mică dar curată, în timp ce ne spunea: "Eram o oaie pierdută şi răzvrătită, iar el, Domnul, a venit să mă caute, m-a luat pe umerii săi, aşa, şi a mers cu mine".

În ziua aceea am admirat, dar am şi invidiat credinţa sa! Am simţit clar că raportul său cu Domnul era mult mai simplu, mai direct şi mai concret decât al meu. De aceea mă regăsesc atât de mult în această frază din Dilexi te: "Este o experienţă surprinzătoare […] şi care devine un adevărat punct de cotitură în viaţa noastră personală, atunci când ne dăm seama că tocmai săracii sunt cei care ne evanghelizează" (Dilexi te, nr. 109).

Nu pot ignora acel moment din iunie 2014, când un incendiu accidental a distrus jumătate din barăcile de pe teren. Puţinul pe care îl aveam, ca alte aproximativ şaizeci de familii, a ars complet în câteva minute. Fără acoperiş, fără adăpost, fără haine, fără un loc unde să gătim… A trebuit să o luăm de la capăt. Totuşi, în ziua aceea, nu am auzit nicio plângere de la prieteni şi vecini, ci doar o litanie de laude: "Slavă Domnului, suntem cu toţii în viaţă!", "Dumnezeu ne-a însoţit până aici, nu ne va abandona", "Mâine o vom lua de la capăt cu ajutorul lui Dumnezeu". Prin intermediul lor am descoperit această capacitate de a mă concentra asupra esenţialului: viaţa şi momentul prezent, în abandonarea încrezătoare în Providenţă. În aceasta, ei au fost şi continuă să fie "maeştrii mei spirituali" (Dilexi te, nr. 63).

Îi mulţumesc Papei Leon pentru mesajul pe care ni l-a oferit astăzi, acest apel către "o Biserică săracă şi pentru săraci" (Dilexi te, nr. 35), dar mai ales "cu săracii". Această exortaţie apostolică mi-a permis să revăd toţi aceşti ani petrecuţi printre prietenii noştri romi şi să descopăr cât de mult ceea ce am trăit împreună a fost pentru mine de natură sacramentală, aşa cum subliniază textul: "Săracul nu este numai o persoană de ajutat, ci prezenţa sacramentală a Domnului" (Dilexi te, nr. 44).

Împreună cu ei, aşa cum ne invită Sfântul Părinte, să ne punem pe treabă pentru a crea această "nouă civilizaţie în care săracii [să nu fie] probleme de rezolvat, ci fraţi şi surori de primit" (Dilexi te, nr. 56), pentru că toţi am fost iubiţi.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Adresându-se Bisericii din Filadelfia, o comunitate creştină săracă şi neputincioasă, insignifiantă, dar credincioasă, tratată în schimb cu violenţă şi dispreţ: "Ai putere mică… vor recunoaşte că eu te-am iubit" (Ap 3,8-9).

[2] Mt 5,3.

[3] Evangelii gaudium, 92-93.

[4] Papa Francisc, Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea mondială a mişcărilor populare, 28 octombrie 2014

[5] Ibid.

[6] Dilexi te, 77.