© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Jubileul Vieţii Consacrate (joi, 9 octombrie 2025)

"Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide" (Lc 11,9). Cu aceste cuvinte, Isus ne invită să ne îndreptăm cu încredere către Tatăl în toate nevoile noastre.

Le ascultăm în timp ce celebrăm Jubileul Vieţii Consacrate, care v-a adus atât de mulţi, din atâtea părţi ale lumii - călugări şi călugăriţe, monahi şi contemplativi, membri ai institutelor seculare, membri ai Ordo Virginum, pustnici şi membri ai "institutelor noi" - care aţi venit la Roma pentru a trăi împreună Pelerinajul jubiliar, pentru a încredinţa viaţa voastră acelei milostiviri pentru care, prin voturile călugăreşti, v-aţi angajat să fiţi semn profetic, pentru că a trăi voturile înseamnă a vă abandona ca nişte copii în braţele Tatălui.

"A cere", "a căuta", "a bate" - verbele rugăciunii folosite de evanghelistul Luca - sunt atitudini familiare pentru voi, obişnuiţi prin practica sfaturilor evanghelice să cereţi fără a pretinde, docili la acţiunea lui Dumnezeu. Nu este o coincidenţă faptul că Conciliul Vatican II vorbeşte despre voturi ca despre un mijloc util "pentru a culege din belşug roadele harului baptismal" (Constituţia dogmatică Lumen gentium, 44). "A cere", de fapt, înseamnă a recunoaşte, în sărăcie, că totul este un dar al Domnului şi a mulţumi pentru toate; "a căuta" înseamnă a ne deschide, în ascultare, pentru a descoperi în fiecare zi calea de urmat pe drumul sfinţeniei, conform planurilor lui Dumnezeu; "a bate" înseamnă a cere şi a oferi fraţilor darurile primite cu inimă curată, străduindu-ne să iubim pe toţi cu respect şi gratuitate.

Am putea interpreta în acest sens cuvintele pe care Dumnezeu le adresează profetului Malahia în prima lectură. El îi numeşte pe locuitorii Ierusalimului "proprietatea mea" (Mal 3,17) şi îi spune profetului: "Voi avea milă de el aşa cum un tată are milă de fiul său" (ibid.). Acestea sunt expresii care ne amintesc de iubirea cu care Domnul, chemându-ne, ne-a precedat: o ocazie, îndeosebi pentru voi, pentru a vă aminti de gratuitatea vocaţiei voastre, începând de la originile congregaţiilor din care faceţi parte până în momentul prezent, de la primii paşi ai parcursului vostru personal până în acest moment. Noi toţi suntem aici înainte de toate pentru că el ne-a voit şi ne-a ales, din totdeauna.

"A cere", "a căuta", "a bate" înseamnă, aşadar, şi a privi înapoi la propria existenţă, aducând în minte şi în inimă tot ceea ce Domnul a realizat de-a lungul anilor pentru a multiplica talanţii, pentru a spori şi purifica credinţa, pentru a face caritatea mai generoasă şi gratuită. Uneori acest lucru s-a întâmplat în împrejurări bucuroase, alteori în moduri mai greu de înţeles, poate prin creuzetul misterios al suferinţei: întotdeauna, însă, în îmbrăţişarea acelei bunătăţi paterne care caracterizează acţiunea sa în noi şi prin noi, pentru binele Bisericii (cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 43).

Şi aceasta ne duce la o a doua reflecţie, despre Dumnezeu ca plinătate şi sens al vieţii noastre: pentru voi, pentru noi, Domnul este totul. El este aşa în diferite moduri: drept Creator şi izvor al existenţei, ca iubire care cheamă şi interpelează, ca forţă care impulsionează şi animă dăruirea. Fără el nimic nu există, nimic nu are sens, nimic nu merită, iar acel "a cere", "a căuta" şi "a bate" al vostru, în rugăciune ca şi în viaţă, se referă şi la acest adevăr. Sfântul Augustin, în acest sens, descrie prezenţa lui Dumnezeu în existenţa sa cu imagini foarte frumoase. El vorbeşte despre o lumină care transcende spaţiul, despre o voce nesaturată de timp, despre o aromă niciodată stricată de voracitate, despre o foame niciodată potolită de saţietate şi concluzionează: "Asta iubesc eu când îl iubesc pe Dumnezeul meu" (Confesiuni, 10, 6.8). Acestea sunt cuvintele unui mistic, dar sunt şi foarte apropiate de propria noastră trăire, manifestând nevoia de infinit care locuieşte în inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei din această lume. Tocmai din acest motiv Biserica vă încredinţează misiunea de a fi, dezbrăcându-vă de toate, martori vii ai primatului lui Dumnezeu în existenţa voastră, ajutându-i pe cât puteţi şi pe fraţii şi surorile pe care îi întâlniţi să cultive prietenia cu el.

De altfel, istoria ne învaţă că dintr-o experienţă autentică a lui Dumnezeu se nasc întotdeauna elanuri generoase de caritate, aşa cum s-a întâmplat în viaţa fondatorilor voştri şi a fondatoarelor voastre, bărbaţi şi femei îndrăgostiţi de Domnul şi, prin urmare, gata să se facă "totul pentru toţi" (1Cor 9,22), fără distincţie, în cele mai diverse moduri şi contexte.

Este adevărat că şi astăzi, ca în timpul lui Malahia, există cei care spun: "Degeaba îl slujim pe Dumnezeu" (Mal 3,14). Acest mod de gândire duce la o adevărată paralizie a sufletului, prin care se mulţumeşte cu o viaţă alcătuită din momente trecătoare, din relaţii superficiale şi intermitente, din mode trecătoare, toate lucruri care lasă un gol în inimă. Pentru a fi cu adevărat fericit, omul nu are nevoie de acestea, ci de experienţe de iubire consecvente, durabile, solide, iar voi, cu exemplul vieţii voastre consacrate, precum copacii luxurianţi despre care am cântat în psalmul responsorial (cf. Ps 1,3), puteţi răspândi în lume oxigenul acestui mod de a iubi.

Există însă o ultimă dimensiune a misiunii voastre asupra căreia aş vrea să reflectez. L-am auzit pe Domnul spunându-le locuitorilor Ierusalimului: "Va străluci soarele dreptăţii, iar vindecarea va veni pe aripile sale" (Mal 3,20): adică să-i invite să spere la o împlinire a destinului lor care depăşeşte prezentul. Aceasta aminteşte de dimensiunea escatologică a vieţii creştine, care ne vrea angajaţi în lume, dar în acelaşi timp îndreptaţi constant spre veşnicie. Este o invitaţie pentru voi de a lărgi acel "a cere", "a căuta" şi "a bate" al rugăciunii şi al vieţii către orizontul etern care transcende realităţile acestei lumi, pentru a le orienta spre duminica fără apus în care "întreaga omenire va intra în [...] odihna [lui Dumnezeu]" (Liturghierul Roman, Prefaţa pentru duminicile din Timpul de peste An X). Conciliul Vatican II, în acest sens, vă încredinţează o sarcină specifică atunci când spune că persoanele consacrate sunt chemate într-un mod deosebit să fie martori ai "bunurilor viitoare" (cf. Constituţia dogmatică Lumen gentium, 44).

Preaiubiţilor, preaiubitelor, Domnul, căruia i-aţi dăruit totul, v-a răsplătit cu atâta frumuseţe şi bogăţie şi eu aş vrea să vă îndemn să le preţuiţi şi să le cultivaţi, amintind în încheiere câteva expresii ale Sfântului Paul al VI-lea: "Păstraţi - le scria el călugărilor - simplitatea celor «mai mici» din evanghelie. Să ştiţi să o redescoperiţi în raportul vostru interior şi mai cordial cu Cristos sau în contactul direct cu fraţii voştri. Veţi cunoaşte atunci «tresăltarea de bucurie prin acţiunea Duhului Sfânt», pe care o simt cei care sunt introduşi în secretele împărăţiei. Nu căutaţi să fiţi număraţi printre cei «înţelepţi şi pricepuţi» [...] cărora astfel de secrete le sunt ascunse. Fiţi cu adevărat săraci, blânzi, înfometaţi de sfinţenie, milostivi, curaţi cu inima, cei datorită cărora lumea va cunoaşte pacea lui Dumnezeu" (Sfântul Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelica testificatio, 29 iunie 1971, 54).

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu