© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Audienţa generală de miercuri, 1 octombrie 2025

Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. III. Paştele lui Isus. 9. Învierea. "Pace vouă!" (In 20,21)

Salutul Sfântului Părinte în Aula "Paul al VI-lea" înainte de audienţa generală

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Pacea să fie cu voi!

Guten Morgen! [Bună dimineaţa!]

Dragi pelerini, bună dimineaţa! Vă salut cu căldură pe voi toţi care aţi venit la Roma din Germania în pelerinajul Malteser Hilfsdienst. Ja, gut, ja, danke! [Da, bine, da, mulţumesc!] Înainte de a merge la audienţa generală din piaţă, am dorit să vă întâlnesc personal aici, în Aula "Paul al VI-lea". Aici veţi putea urmări clar pe ecrane ceea ce se întâmplă în Piaţa "Sfântul Petru" şi, în acelaşi timp, veţi fi mai protejaţi.

Acum să recităm împreună Bucură-te, Marie, încredinţându-i Sfintei Fecioare toate intenţiile voastre şi persoanele de acasă pentru care doriţi să vă rugaţi, iar apoi vă împărtăşesc binecuvântarea mea apostolică.

* * *

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Centrul credinţei noastre şi inima speranţei noastre sunt adânc înrădăcinate în învierea lui Cristos. Citind cu atenţie Evangheliile, ne dăm seama că acest mister este surprinzător nu numai pentru că un om - Fiul lui Dumnezeu - a înviat din morţi, ci şi pentru modul în care a ales să facă asta. De fapt, învierea lui Isus nu este un triumf răsunător, nici nu este o răzbunare sau represalii împotriva duşmanilor săi. Este mărturia minunată despre modul în care iubirea este capabilă să se ridice după o mare înfrângere pentru a continua drumul său de neoprit.

Când ne ridicăm după o traumă provocată de alţii, adesea prima reacţie este mânia, dorinţa de a face pe cineva să plătească pentru ceea ce am suferit. Cel Înviat nu reacţionează în acest mod. Ieşind din adâncurile morţii, Isus nu se răzbună. Nu se întoarce cu gesturi de putere, ci cu blândeţe manifestă bucuria unei iubiri mai mari decât orice rană şi mai puternică decât orice trădare.

Cel Înviat nu simte nevoia să-şi reitereze sau să-şi afirme superioritatea. El li se arată prietenilor săi - discipolilor - şi o face cu extremă discreţie, fără a le forţa capacitatea de a-l primi. Singura sa dorinţă este să fie din nou în comuniune cu ei, ajutându-i să depăşească sentimentul de vinovăţie. Vedem acest lucru foarte clar în cenacol, unde Domnul li se arată prietenilor săi închişi în frică. Este un moment care exprimă o forţă extraordinară: Isus, după ce a coborât în adâncurile morţii pentru a-i elibera pe cei care erau prizonieri acolo, intră în camera închisă a celor paralizaţi de frică, aducând un dar la care nimeni nu ar fi îndrăznit să spere: pacea.

Salutul său este simplu, aproape obişnuit: "Pace vouă!" (In 20,19). Dar este însoţit de un gest atât de frumos, încât este aproape nepotrivit: Isus le arată discipolilor mâinile şi coasta, marcate de semnele pătimirii. De ce să-şi arate rănile chiar în faţa celor care, în acele ore dramatice, l-au renegat şi l-au abandonat? De ce să nu ascundă acele semne de durere şi să evite redeschiderea rănii ruşinii?

Şi totuşi, Evanghelia spune că, văzându-l pe Domnul, discipolii s-au bucurat (cf. In 20,20). Motivul este profund: Isus este acum pe deplin împăcat cu tot ceea ce a suferit. Nu există nicio urmă de resentiment. Rănile nu sunt menite să reproşeze, ci să confirme o iubire mai puternică decât orice infidelitate. Sunt dovada că, tocmai în momentul eşecului nostru, Dumnezeu nu s-a dat înapoi. Nu a renunţat la noi.

Astfel, Domnul se arată gol şi dezarmat. Nu pretinde, nu şantajează. Iubirea sa este una care nu umileşte; este pacea celui care a suferit din iubire şi acum poate afirma în sfârşit că a meritat.

Noi, în schimb, mascăm adesea rănile noastre din orgoliu sau din teama de a părea slabi. Spunem "nu contează", "totul a trecut", dar nu suntem cu adevărat în pace cu trădările care ne-au rănit. Uneori preferăm să ascundem truda noastră de a ierta pentru a nu părea vulnerabili şi pentru a nu risca alte suferinţe. Isus nu o face. El oferă rănile sale ca garanţie a iertării. Şi arată că Învierea nu este ştergerea trecutului, ci transfigurarea sa într-o speranţă de milostivire.

Apoi, Domnul repetă: "Pace vouă!" Şi adaugă: "Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi" (v. 21). Cu aceste cuvinte, le încredinţează apostolilor o sarcină care nu este atât o putere, cât o responsabilitate: să fie instrumente ale reconcilierii în lume. Este ca şi cum ar spune: "Cine va putea vesti faţa milostivă a Tatălui, dacă nu voi, care aţi experimentat eşecul şi iertarea?"

Isus suflă asupra lor şi îl dăruieşte pe Duhul Sfânt (v. 22). Este acelaşi Duh care l-a susţinut în ascultarea faţă de Tatăl şi în iubire până la cruce. Din acel moment, apostolii nu mai pot să tacă despre ceea ce au văzut şi au auzit: că Dumnezeu iartă, înalţă, redă încrederea.

Aceasta este inima misiunii Bisericii: să nu exercite o putere asupra altora, ci să comunice bucuria celor care au fost iubiţi tocmai atunci când nu o meritau. Este forţa care a dat naştere şi creştere comunităţii creştine: bărbaţi şi femei care au descoperit frumuseţea întoarcerii la viaţă pentru a o putea dărui altora.

Iubiţi fraţi şi surori, şi noi suntem trimişi. Şi nouă Domnul ne arată rănile sale şi spune: Pace vouă. Nu vă fie frică să arătaţi rănile voastre vindecate de milostivire. Nu vă temeţi să vă apropiaţi de cei închişi în frică sau în sentiment de vinovăţie. Fie ca suflul Duhului să ne facă şi pe noi martori ai acestei păci şi ai acestei iubiri mai puternice decât orice înfrângere.

APEL

Sunt îndurerat de ştirile care vin din Madagascar, cu privire la ciocnirile violente dintre forţele de ordine şi tinerii protestatari, care au dus la moartea mai multor protestatari şi la rănirea a aproximativ o sută de persoane. Să ne rugăm Domnului pentru ca orice formă de violenţă să fie întotdeauna evitată şi pentru ca urmărirea constantă a armoniei sociale să se favorizeze prin promovarea dreptăţii şi a binelui comun.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu