© Vatican Media

Istoriile din spatele marii Istorii

"Nicio istorie nu este mică, niciuna. Fiecare istorie este mare şi demnă şi, chiar dacă este urâtă, dacă demnitatea este ascunsă, poate oricând să iasă la iveală." Acestea sunt cuvintele pe care Papa Francisc le-a rostit la începutul conferinţei de presă din avionul de întoarcere din Abu Dhabi, în februarie 2019. A fost o călătorie istorică: fusese semnată Declaraţia despre fraternitatea umană cu marele imam din Al Azhar. Pe atunci, eram directorul Sălii de Presă. Prezentându-l pe papa înainte de întrebările jurnaliştilor, subliniasem caracterul excepţional al acelei semnări, dar papa m-a "corectat" cu acea afirmaţie pe care o găsesc splendidă pentru că este profund adevărată. Tocmai acele cuvinte, atât de încărcate de umanitate, m-au lovit profund, dar nu mi-aş fi putut imagina cât de mult aveau să-mi revină în minte şi în inimă, ani mai târziu, în zilele în care lumea s-a adunat la Roma pentru a-şi lua rămas bun pentru ultima dată.

Când a sosit vestea morţii Papei Francisc, după săptămâni marcate de tensiunea emoţională din cauza internării sale la Spitalul Gemelli şi a deteriorării stării sale de sănătate, am fost cu toţii cuprinşi de un sentiment de rătăcire. Acelaşi sentiment care apare atunci când moare o persoană dragă, un membru al familiei care a fost o parte fundamentală a vieţii noastre. Roma, ştim bine, nu este niciodată cu adevărat tăcută, dar în acea zi de 21 aprilie şi apoi în zilele care au urmat, a părut că-şi ţine respiraţia. Ca şi cum Cetatea Eternă s-ar fi oprit să-şi ia rămas bun de la episcopul său, păstorul care iubise atât de mult Roma şi pe romani, în pofida faptului că venea de la "capătul lumii". Iată în acele momente, fiecare istorie devine măreaţă. Fiecare privire, fiecare gest de credinţă, fiecare rugăciune în faţa Bazilicii "Sfântul Petru", fiecare lacrimă pentru un om care a dat atât de mult fiecăruia.

Poporul lui Dumnezeu s-a adunat la Roma în numele lui Francisc, în timp ce lumea privea. Şi noi, comunicatori ai Sfântului Scaun, am simţit responsabilitatea de a oferi nu numai ştiri, ci şi sens. Sensul profund al ceea ce se întâmpla. Comunicarea vaticană, în acele zile, era cu adevărat un serviciu public global. Nu numai pentru mass-media catolice, ci pentru mii (la propriu) de jurnalişti din orice cultură, limbă şi naţiune care au venit la Roma pentru a relata un eveniment - trecerea de la un papă la altul - care întruchipează farmecul tradiţiei şi a privirii spre viitor. A fost al treilea conclav al meu de când sunt în slujba Sfântului Scaun. Modul în care facem informare s-a schimbat radical în ultimii douăzeci de ani, dar rămâne centralitatea unui eveniment care ştie să fascineze mereu într-un mod nou.

Radio Vatican, "L'Osservatore Romano", Vatican Media, Vatican News, Sala de Presă: totul a fost pus în mişcare fără a economisi energii pentru a-i sluji pe ceilalţi. Aparatul de comunicare al Sfântului Scaun este extrem de complex, dar forţa sa motrice este în cele din urmă simplă. Ceea ce ne motivează este întotdeauna dorinţa de a relata cu fidelitate şi respect viaţa Bisericii şi de a ajuta opinia publică să înţeleagă ceea ce se întâmplă. Conclavul este întotdeauna un moment de har şi mister. Dar este şi o încercare extraordinară pentru cei care comunică. Este nevoie de acurateţe, sobrietate, de a evita orice senzaţionalism. În acelaşi timp, există o nevoie profundă de a asculta: credincioşii, necredincioşii, jurnaliştii. Este frumos să ne gândim că primatul ascultării a fost în centrul pontificatului lui Francisc şi, după cum putem vedea deja, este acum fundamental şi şi în magisteriul lui Leon al XIV-lea.

Alegerea primului papă augustinian, a primului pontif american, a avut loc într-o atmosferă de participare intensă şi de mare aşteptare. Numele ales, primul Leon după două secole, a stârnit imediat o fascinaţie care a depăşit cu mult limitele deja extinse ale Bisericii Catolice. Când a apărut la Lojă, ochii lui Leon al XIV-lea străluceau. Şi-a reţinut lacrimile ca un tată care, deşi emoţionat, trebuie să-şi încurajeze copiii. În acel moment, mi-au venit în minte cuvintele lui Francisc: nicio istorie nu este mică. Şi m-am gândit la numeroasele istorii mici care, la Chicago şi mai ales la Chiclayo, în Peru, au îmbogăţit viaţa lui Robert Francis Prevost. Acestea sunt istoriile pe care am vrut să le relatăm de la bun început în mass-media noastră şi care au luat şi forma unui documentar, "León de Perú", realizat de trei dintre colegii noştri care au călătorit în Peru pe urmele părintelui Robert. Cu toţii avem nevoie să ascultăm şi să relatăm istorii. Aşa cum a spus Papa Francisc, fiecare istorie este demnă. Fiecare persoană şi viaţa sa, oricât de mică şi ascunsă, au o valoare inestimabilă.

Alessandro Gisotti

(După L'Osservatore Romano, 29 septembrie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu