© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Discurs adresat participanţilor la Jubileul Lucrătorilor din Justiţie (20 septembrie 2025)

Iubiţi fraţi şi surori!

Sunt bucuros să vă primesc cu ocazia Jubileului dedicat tuturor celor care, în diferite funcţii, lucrează în vastul domeniu al justiţiei. Salut distinsele autorităţi prezente, venite din numeroase ţări, reprezentând diferite instanţe, şi pe voi toţi cei care îndepliniţi zilnic un serviciu necesar pentru relaţia ordonată dintre persoane, comunităţi şi state. Îi salut, de asemenea, pe ceilalţi pelerini care s-au unit cu acest Jubileu! Jubileul ne face pe toţi pelerini care, redescoperind semnele speranţei care nu înşeală, vor "să regăsească încrederea necesară, în Biserică precum şi în societate, în relaţiile interpersonale, în raporturile internaţionale, în promovarea demnităţii fiecărei persoane şi în respectarea creaţiei" (Bula de convocare a Jubileului, 25).

Ce ocazie mai bună pentru a reflecta mai îndeaproape asupra justiţiei şi asupra funcţiei sale, pe care o ştim indispensabilă fie pentru dezvoltarea ordonată a societăţii, fie ca virtute cardinală care inspiră şi orientează conştiinţa fiecărui bărbat şi a fiecărei femei. Justiţia, de fapt, este chemată să îndeplinească o funcţie superioară în convieţuirea umană, care nu poate fi redusă la simpla aplicare a legii sau la acţiunile judecătorilor, nici limitată la aspectele procedurale.

"Ai iubit dreptatea şi ai urât fărădelegea" (Ps 45,8), ne aminteşte expresia biblică, îndemnându-ne pe fiecare dintre noi să facem binele şi să evităm răul. Câtă înţelepciune conţine maxima "a da fiecăruia ce i se cuvine"! Totuşi, toate acestea nu epuizează dorinţa profundă de dreptate prezentă în fiecare dintre noi, acea sete de dreptate care este piatra de temelie pentru construirea binelui comun în orice societate umană. Dreptatea, de fapt, uneşte demnitatea persoanei, raportul său cu ceilalţi şi dimensiunea comunităţii, alcătuită din convieţuire, structuri şi reguli comune. O circularitate a relaţiei sociale care pune în centru valoarea fiecărei fiinţe umane, care trebuie păstrată prin dreptate în faţa diferitelor forme de conflict care pot apare în acţiunea individuală sau în pierderea bunului simţ ce poate implica şi aparatele şi structurile.

Tradiţia ne învaţă că dreptatea este, înainte de toate, o virtute, adică o atitudine fermă şi stabilă care ordonează conduita noastră conform raţiunii şi credinţei[1]. Virtutea dreptăţii, în special, constă în "voinţa constantă şi fermă de a da lui Dumnezeu şi aproapelui nostru ceea ce li se cuvine"[2]. În această perspectivă, pentru credincios, dreptatea dispune "să respecte drepturile fiecărei persoane şi să stabilească în relaţiile umane armonia care promovează echitatea faţă de persoane şi de binele comun"[3], obiectiv care garantează o ordine ce îi protejează pe cei slabi, pe cei care cer dreptate pentru că sunt victime ale opresiunii, excluşi sau ignoraţi.

Există numeroase episoade evanghelice în care acţiunea umană este evaluată de o justiţie capabilă să învingă răul samavolniciei, aşa cum aminteşte insistenţa văduvei care îl convinge pe judecător să-şi redescopere simţul dreptăţii (cf. Lc 18,1-8). Dar există şi o dreptate superioară care plăteşte atât pe cel care lucrează în ultimul moment, cât şi pe cel care trudeşte toată ziua (cf. Mt 20,1-16); sau aceea care face din milostivire cheia de interpretare a relaţiei şi induce la iertare prin primirea fiului care era pierdut şi a fost găsit (cf. Lc 15,11-32), sau chiar mai mult, să ierte nu de şapte ori, ci de şaptezeci de ori şapte (cf. Mt 18,21-35). Puterea iertării, inerentă poruncii iubirii, este cea care apare ca element constitutiv al unei dreptăţi capabile să combine supranaturalul cu umanul.

Prin urmare, dreptatea evanghelică nu distrage atenţia de la dreptatea umană, ci o interoghează şi o remodelează: o provoacă să meargă tot mai departe, pentru că o împinge spre căutarea reconcilierii. Răul, de fapt, nu trebuie numai pedepsit, ci reparat, iar în acest scop este necesară o privire profundă spre binele persoanelor şi spre binele comun. Aceasta este o sarcină dificilă, dar nu imposibilă pentru cei care, conştienţi că îndeplinesc o slujire mai solicitantă decât alţii, se angajează să aibă o conduită de viaţă ireproşabilă.

După cum se ştie, dreptatea devine concretă atunci când tinde spre ceilalţi, când fiecăruia i se acordă ceea ce i se cuvine, până când se realizează egalitatea în demnitate şi în oportunităţi între fiinţele umane. Suntem conştienţi totuşi că egalitatea efectivă nu este cea formală în faţa legii. Această egalitate, deşi este o condiţie indispensabilă pentru exercitarea corectă a dreptăţii, nu elimină discriminări crescânde care au ca prim efect tocmai lipsa accesului la justiţie. Adevărata egalitate, în schimb, este posibilitatea dată tuturor de a realiza aspiraţiile proprii şi de a vedea drepturile inerente demnităţii sale garantate de un sistem de valori comune şi împărtăşite, capabile să inspire norme şi legi pe care se bazează funcţionarea instituţiilor.

Astăzi, ceea ce îi solicită pe lucrătorii din justiţie este tocmai căutarea sau recuperarea valorilor uitate în convieţuire, îngrijirea lor şi respectarea lor. Este vorba de un proces util şi necesar, având în vedere creşterea comportamentelor şi strategiilor care arată dispreţ faţă de viaţa umană încă de la prima sa manifestare, care neagă drepturile fundamentale pentru existenţa personală şi nu respectă conştiinţa din care izvorăsc libertăţile. Tocmai prin valorile care stau la baza vieţii sociale, justiţia îşi asumă rolul central pentru convieţuirea persoanelor şi a comunităţilor umane. După cum scria Sfântul Augustin: "Dreptatea nu este astfel dacă nu este în acelaşi timp prudentă, puternică şi cumpătată"[4]. Aceasta necesită capacitatea de a gândi întotdeauna în lumina adevărului şi a înţelepciunii, de a interpreta legea mergând în profunzime, dincolo de dimensiunea pur formală, pentru a înţelege sensul intim al adevărului în slujba căruia suntem. A tinde spre dreptate necesită, aşadar, să o putem iubi ca pe o realitate la care se poate ajunge numai prin combinarea atenţiei constante, a dezinteresului radical şi a discernământului asiduu. Atunci când exercităm justiţia, de fapt, ne punem în slujba persoanelor, a poporului şi a statului, într-o dăruire deplină şi constantă. Măreţia dreptăţii nu se diminuează atunci când este exercitată în lucrurile mici, ci reiese întotdeauna atunci când este aplicată cu fidelitate faţă de lege şi faţă de respectul pentru persoană, oriunde s-ar afla în lume[5].

"Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei se vor sătura" (Mt 5,6). Cu această fericire, Domnul Isus a vrut să exprime tensiunea spirituală la care trebuie să fim deschişi, nu numai pentru a obţine o adevărată dreptate, ci mai ales pentru a o căuta din partea celor care trebuie să o realizeze în diferitele situaţii istorice. A ne fi "foame şi sete" de dreptate înseamnă a fi conştienţi că ea cere efortul personal pentru a interpreta legea în modul cel mai uman posibil, dar mai ales cere să tindem către o "săturare" care poate afla împlinire numai într-o dreptate mai mare, transcendând situaţiile particulare.

Dragi prieteni, Jubileul ne invită să reflectăm şi asupra unui aspect al dreptăţii care adesea nu este suficient de focalizat: adică asupra realităţii din multe ţări şi popoare cărora le este "foame şi sete de dreptate", deoarece condiţiile lor de viaţă sunt atât de nedrepte şi inumane încât sunt inacceptabile. Aceste sentinţe peren valabile ar trebui, aşadar, aplicate panoramei internaţionale actuale: "Fără dreptate, statul nu poate fi administrat; este imposibil să existe dreptul într-un stat în care nu există dreptate adevărată. Un act săvârşit conform dreptului este cu siguranţă săvârşit conform dreptăţii şi este imposibil ca un act săvârşit împotriva dreptăţii să fie săvârşit conform dreptului […]. Statul în care nu există dreptatea nu este un stat. Dreptatea, de fapt, este virtutea care distribuie fiecăruia ceea ce i se cuvine. Prin urmare, ceea ce îl separă pe om de adevăratul Dumnezeu nu este dreptatea omului"[6]. Cuvintele angajante ale Sfântului Augustin să ne inspire pe fiecare dintre noi să exprimăm întotdeauna în cel mai bun mod posibil exercitarea dreptăţii în slujba poporului, cu privirea îndreptată spre Dumnezeu, astfel încât să respectăm pe deplin dreptatea, dreptul şi demnitatea persoanelor.

Cu această speranţă, vă mulţumesc şi vă binecuvântez din inimă pe fiecare dintre voi, familiile voastre şi munca voastră.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1804.

[2] Ivi, nr. 1807.

[3] Ibid.

[4] Sf. Augustin, Scrisori 167, 2, 5.

[5] Cf. Id., De doctrina christiana IV, 18, 35.

[6] Id., De civitate Dei, XIX, 21, 1.