© Vatican Media

Frassati, Acutis şi Iubirea Infinită

A avea inima "posedată" de Dumnezeu

"Dacă Dumnezeu ne posedă inima, noi vom poseda Infinitul" (Carlo Acutis). Posedarea nu este niciodată o formă de violenţă din partea lui Dumnezeu, cu atât mai puţin posedarea inimii, a inimii omului. Nici în acest sens nu a înţeles Carlo prezenţa lui Dumnezeu în inima umană. Mai degrabă, este o invitaţie de a-i lăsa lui Dumnezeu tot spaţiul necesar, tocmai spaţiul pe care îl avem şi care tinde să fie nelimitat, până la punctul de a putea fi umplut de Infinit, Infinitul lui Dumnezeu, Infinitul care este Dumnezeu. Acest lucru este valabil pentru toate acele domenii în care acest Infinit ne vine în întâmpinare şi spre care, ca să spunem aşa, ne împinge şi nu numai ne proiectează, aşa cum unora le place să repete, din timpuri imemoriale, chiar înainte de faimoasa teorie a proiecţiei a lui Ludwig Feuerbach.

Amintirile mele pe această temă mă duc înapoi în lumea epicureică revizitată şi sublimată poetic de poetul latin Lucreţiu, până la punctul de a scrie că tocmai fiinţele umane "au aşezat scaune şi temple de zei în cer / pentru că pe cer văd luna şi noaptea mişcându-se, / luna ziua şi noaptea şi aspectele tulburătoare ale nopţii, / luminile nocturne rătăcind pe cer şi flăcările zburătoare" (De rerum natura, V, 1165 şi următoarele, traducere din original). Mai mult, ideea este deja prezentă în fragmentele care ne-au parvenit de la unii filozofi anteriori lui Socrate, precum Xenofan din Colofon, citat de filozoful-teologul Clement din Alexandria: «Dacă boii <şi caii> şi leii ar avea mâini şi ar putea cu mâinile să deseneze şi să facă întocmai ceea ce fac oamenii, caii ar desena figuri de zei asemănători cailor şi boii asemănători boilor şi ar face corpuri în formă exact aşa cum este în formă» (Stromata, v. 110).

Nu, Infinitul despre care vorbim este mult mai mult şi ceva cu totul diferit decât un fel de rază al cărei început îl vedem, nu sfârşitul, pe care îl presupunem că este întotdeauna dincolo de ceea ce putem vedea şi calcula. Nu se referă la cantitate, ci la calitate. Este simţit de inima umană ca regret şi dorinţă şi depăşeşte regretul şi dorinţa. Trebuie să aibă un corespondent undeva dincolo de subiectiv şi transsubiectiv, pentru că altfel semnificaţia sa antropologică universală, adică legată de însăşi condiţia şi eficacitatea umană, precum şi de afectivitate, nu ar putea fi explicată. Un autor puţin cunoscut în Italia, germanul Friedrich Schleiermacher, care a trăit între 1700 şi 1800, a văzut în el o obiectivitate trans-generaţională care i-a permis să vadă motivul actualităţii perene a uimirii sufletului în faţa unei opere de artă, în faţa frumuseţii. Infinitul (das unendliche) - credea el - este originea şi motivaţia ultimă a ceea ce el numea gefühl, sentimentul, dar drept capacitate umană de a-i simţi prezenţa într-o operă chiar şi veche de zece mii de ani, pentru că ne re-sintonizează cu el. Infinitul transcende secolele pentru că este mereu acelaşi şi transcende timpul. Este etern şi ne vorbeşte astăzi aşa cum vorbea în secolele trecute.

Venind mai direct la Dumnezeu ca Infinit şi, pentru noi, ca Iubire Infinită, a avea inima "posedată" de El înseamnă, aşadar, a fi intrat deja în contact cu acel Infinit pe care noi îl vom poseda, pentru că, în realitate, El ne-a cucerit deja. Cu frumuseţea sa, cu forţa dulceţii sale, care este şi autenticitate. Este adevăr. Cel care, în cuvinte oarecum învechite astăzi, este denumit "forţa adevărului". O forţă, aşadar, nu coercitivă, ci atractivă, o profundă sintonie în descoperirea unei iubiri tot mai mari, tot mai adevărate. Lui Carlo Acutis, Infinitul apărea până la punctul de a străluci prin acea particulă albă de pâine nedospită pe care o numim ostie, dar dacă a devenit hostia, adică o victimă de jertfă, nu s-a datorat unei cruzimi inexplicabile a Tatălui, deoarece şi el este Iubire Infinită, ci prin alegere: consecinţa extremă şi întotdeauna voluntară a unei iubiri care a sfidat imposibilul. El credea că poate atrage priviri şi inimi odată ce este înălţat, precum Isus, cu Isus, pe cruce (In 12,32: "Iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine"). Cât de mult a reuşit şi câte inimi s-au lăsat cu adevărat invadate de el, tresăltând deja pe pământ de Infinit, nu putem şti. A şti, însă, că a atras inimile acestor doi tineri declaraţi acum sfinţi, Pier Giorgio Frassati şi Carlo Acutis, până la punctul de a le transfigura viaţa, ar trebui să ne fie suficient pentru ca la rândul nostru să ne ridicăm privirea mai sus şi să fim cuceriţi de asta.

Giovanni Mazzillo

(După L'Osservatore Romano, 12 septembrie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu