© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Audienţa generală de miercuri, 10 septembrie 2025

Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. III. Paştele lui Isus. 6. Moartea. "Isus, scoţând un strigăt puternic, şi-a dat duhul" (Mc 15,37)

Iubiţi fraţi şi surori,

bună ziua şi vă mulţumesc pentru prezenţa voastră, o mărturie frumoasă!

Astăzi contemplăm punctul culminant al vieţii lui Isus în această lume: moartea sa pe cruce. Evangheliile atestă un detaliu foarte preţios, care merită contemplat cu inteligenţa credinţei. Pe cruce, Isus nu moare în tăcere. Nu se stinge încet, ca o lumină care se consumă, ci părăseşte viaţa cu un strigăt: "Isus, scoţând un strigăt puternic, şi-a dat duhul" (Mc 15,37). Acest strigăt cuprinde totul: durerea, abandonul, credinţa, oferirea de sine. Nu este numai glasul unui trup care cedează, ci semnul ultim al unei vieţi care se dăruieşte.

Strigătul lui Isus este precedat de o întrebare, una dintre cele mai sfâşietoare care pot fi rostite: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?". Este primul verset din Psalmul 22, dar pe buzele lui Isus capătă o greutate unică. Fiul, care a trăit întotdeauna în comuniune intimă cu Tatăl, experimentează acum tăcerea, absenţa, abisul. Nu este vorba de o criză a credinţei, ci de ultima etapă a unei iubiri care se dăruieşte până la capăt. Strigătul lui Isus nu este disperare, ci sinceritate, adevăr dus la limită, încredere care rezistă chiar şi atunci când totul tace.

În acel moment, cerul se întunecă şi vălul templului se rupe (cf. Mc 15,33.38). Este ca şi cum însăşi creaţia ar împărtăşi acea durere şi, în acelaşi timp, ar revela ceva nou: Dumnezeu nu mai locuieşte în spatele unui văl, faţa sa este acum pe deplin vizibilă în Cel Răstignit. Acolo, în acel om chinuit, se revelează cea mai mare iubire. Acolo putem recunoaşte un Dumnezeu care nu rămâne distant, ci străbate durerea noastră până la capăt.

Centurionul, un păgân, înţelege acest lucru. Nu pentru că a ascultat un discurs, ci pentru că l-a văzut pe Isus murind în acel fel: "Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!" (Mc 15,39). Este prima mărturisire de credinţă după moartea lui Isus. Este rodul unui strigăt care nu s-a pierdut în vânt, ci a atins o inimă. Uneori, ceea ce nu reuşim să spunem în cuvinte, exprimăm cu glasul. Când inima este plină, strigă. Şi asta nu este întotdeauna un semn de slăbiciune, poate fi un act profund de umanitate.

Suntem obişnuiţi să ne gândim la strigăt ca la ceva necontrolat, ceva ce trebuie reprimat. Evanghelia dă strigătului nostru o valoare imensă, amintindu-ne că poate fi invocaţie, protest, dorinţă, dăruire. Ba chiar poate fi forma extremă a rugăciunii, atunci când nu mai avem cuvinte. În acel strigăt, Isus a pus tot ceea ce-i rămânea: toată iubirea sa, toată speranţa sa.

Da, pentru că şi acest lucru este prezent, în strigăt: o speranţă care nu se resemnează. Strigăm atunci când credem că cineva încă ne poate asculta. Strigăm nu din disperare, ci din dorinţă. Isus nu a strigat împotriva Tatălui, ci către el. Chiar şi în tăcere, era convins că Tatăl era acolo. Şi astfel ne-a arătat că speranţa noastră poate striga, chiar şi atunci când totul pare pierdut.

A striga devine, aşadar, un gest spiritual. Nu este numai primul act al naşterii noastre - când venim pe lume plângând -: este şi o modalitate pentru a rămâne în viaţă. Strigăm când suferim, dar şi când iubim, când chemăm, când invocăm. A striga înseamnă a spune că suntem aici, că nu vrem să ne stingem în tăcere, că încă avem ceva de oferit.

În călătoria vieţii, există momente în care a ţine totul în noi înşine ne poate consuma încetul cu încetul. Isus ne învaţă să nu ne temem de strigăt, atâta timp cât este sincer, umil, îndreptat către Tatăl. Un strigăt nu este niciodată inutil, dacă se naşte din iubire. Şi nu este niciodată ignorat dacă este încredinţat lui Dumnezeu. Este o cale pentru a nu ceda cinismului, de a continua să credem că o altă lume este posibilă.

Iubiţi fraţi şi surori, să învăţăm şi noi acest lucru de la Domnul Isus: să învăţăm strigătul speranţei atunci când soseşte ceasul încercării extreme. Nu pentru a răni, ci pentru a avea încredere. Nu pentru a urla împotriva cuiva, ci pentru a ne deschide inima. Dacă strigătul nostru va fi adevărat, va putea fi pragul unei noi lumini, al unei noi naşteri. Ca pentru Isus: când totul părea sfârşit, în realitate mântuirea era pe cale să înceapă. Dacă este exprimată cu încrederea şi libertatea fiilor lui Dumnezeu, vocea chinuită a umanităţii noastre, unită cu vocea lui Cristos, poate deveni izvor de speranţă pentru noi şi pentru cei din jurul nostru.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu