© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Sfânta Liturghie şi canonizarea fericiţilor Pier Giorgio Frassati şi Carlo Acutis (Duminica a XXIII-a de peste an, 7 septembrie 2025)

Cuvinte rostite liber înainte de Sfânta Liturghie cu Ritul Canonizărilor

Bună ziua tuturor! Duminică frumoasă şi bine aţi venit! Mulţumesc!

Fraţi şi surori, astăzi este o sărbătoare foarte frumoasă pentru întreaga Italie, pentru întreaga Biserică, pentru întreaga lume! Şi înainte de a începe celebrarea solemnă a canonizării, am vrut să vă adresez un salut şi un cuvânt vouă tuturor, pentru că, dacă pe de o parte celebrarea este foarte solemnă, este şi o zi de multă bucurie! Şi am vrut în mod special să salut numeroşii tineri, copii, care au venit pentru această Sfântă Liturghie! Cu adevărat o binecuvântare a Domnului: să fiu împreună cu voi toţi care aţi venit din diferite ţări. Este cu adevărat un dar al credinţei pe care vrem să-l împărtăşim.

După Sfânta Liturghie, dacă puteţi avea puţină răbdare, sper să vin să vă salut în Piaţă. Şi astfel, dacă acum sunteţi departe, să sperăm măcar că ne putem saluta…

Salut familiile celor doi fericiţi aproape sfinţi, delegaţiile oficiale, numeroşii episcopi şi preoţi care au venit. Aplauze pentru toţi, vă mulţumesc şi vouă că sunteţi aici! Călugări şi călugăriţe, Acţiune Catolică!

Ne pregătim pentru această celebrare liturgică prin rugăciune, cu inima deschisă, dorind cu adevărat să primim acest har al Domnului. Şi simţim cu toţii în inimile noastre acelaşi lucru pe care l-au trăit Pier Giorgio şi Carlo: această iubire pentru Isus Cristos, mai ales în Euharistie, dar şi în săraci, în fraţi şi în surori. Şi voi toţi, noi toţi, suntem chemaţi să fim sfinţi. Dumnezeu să vă binecuvânteze! Celebrare frumoasă! Mulţumesc pentru că sunteţi aici!

* * *

Iubiţi fraţi şi surori,

În prima lectură am auzit o întrebare: "[Doamne,] cine ar fi cunoscut planul tău, dacă nu i-ai fi dat înţelepciunea şi nu l-ai fi trimis pe Duhul tău Cel Sfânt din înălţimi?" (Înţ 9,17). Am auzit-o după ce doi tineri fericiţi, Pier Giorgio Frassati şi Carlo Acutis, au fost proclamaţi sfinţi, iar acest lucru este providenţial. Această întrebare, de fapt, în Cartea Înţelepciunii, este atribuită chiar unui tânăr ca ei: regele Solomon. La moartea tatălui său David, şi-a dat seama că are multe lucruri la dispoziţie: puterea bogăţia, sănătatea, tinereţea, frumuseţea, domnia. Dar tocmai această mare abundenţă de mijloace a făcut să se nască în inima sa o întrebare: "Ce trebuie să fac pentru ca nimic să nu se piardă?". Şi a înţeles că singura cale de a găsi un răspuns era să-i ceară lui Dumnezeu un dar şi mai mare: Înţelepciunea sa, pentru a cunoaşte planurile sale şi a le respecta cu fidelitate. Îşi dăduse seama, de fapt, că numai aşa totul îşi va găsi locul în marele plan al Domnului. Da, pentru că cel mai mare risc în viaţă este acela de a o irosi în afara planului lui Dumnezeu.

Şi Isus, în Evanghelie, ne vorbeşte despre un proiect la care trebuie să aderăm pe deplin. El spune: "Cine nu-şi poartă crucea şi nu vine după mine nu poate fi discipolul meu" (Lc 14,27); şi din nou: "Niciunul dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu" (v. 33). Adică, el ne cheamă să ne aruncăm fără ezitare în aventura pe care ne-o propune, cu inteligenţa şi forţa care vin de la Duhul Său şi pe care le putem primi în măsura în care ne despuiem de noi înşine, de lucrurile şi de ideile de care suntem ataşaţi, pentru a asculta cuvântul său.

Mulţi tineri, de-a lungul secolelor, au trebuit să înfrunte această răscruce în viaţă. Să ne gândim la Sfântul Francisc de Assisi: asemenea lui Solomon, şi el era tânăr şi bogat, însetat de glorie şi de faimă. Din acest motiv, a plecat la război, sperând să fie învestit "cavaler" şi să fie acoperit cu onoruri. Dar Isus i-a apărut pe drum şi l-a făcut să reflecteze asupra a ceea ce făcea. Venindu-şi în fire, i-a pus lui Dumnezeu o întrebare simplă: "Doamne, ce vrei să fac?"[1]. Şi de acolo, întorcându-se pe urmele sale, a început să scrie o istorie diferită: minunata istorie a sfinţeniei pe care o cunoaştem cu toţii, despuindu-se de toate pentru a-l urma pe Domnul (cf. Lc 14,33), trăind în sărăcie şi preferând iubirea faţă de fraţi, în special faţă de cei mai slabi şi de cei mai mici, în locul aurului, argintului şi ţesăturilor preţioase ale tatălui său.

Şi câţi alţi sfinţi şi sfinte am putea aminti! Uneori îi înfăţişăm ca pe nişte mari personaje, uitând că pentru ei totul a început când, încă tineri, i-au răspuns lui Dumnezeu cu "da" şi s-au dăruit Lui pe deplin, fără să ţină nimic pentru sine. Sfântul Augustin relatează, în acest sens, că, în "nodul întortocheat şi încâlcit" al vieţii sale, o voce, în adâncul său, i-a spus: "Te vreau pe tine"[2]. Şi astfel Dumnezeu i-a dat o nouă direcţie, un nou drum, o nouă logică, în care nimic din existenţa sa nu s-a pierdut.

În acest context, astăzi ne uităm la Sfântul Pier Giorgio Frassati şi la Sfântul Carlo Acutis: un tânăr de la începutul secolului al XX-lea şi un adolescent din zilele noastre, amândoi îndrăgostiţi de Isus şi gata să dăruiască totul pentru el.

Pier Giorgio l-a întâlnit pe Domnul prin intermediul şcolii şi al grupurilor ecleziale – Acţiunea Catolică, Conferinţele Sfântului Vincenţiu de Paul, Federaţia Studenţilor Universitari Catolici din Italia (FUCI), Ordinul al Treilea Dominican – şi a mărturisit acest lucru cu bucuria sa de a trăi şi de a fi creştin în rugăciune, în prietenie şi în caritate. Într-atât încât, văzându-l cutreierând străzile din Torino cu căruţe pline de ajutoare pentru săraci, prietenii săi l-au poreclit "Frassati Impresa Trasporti" ["Compania de Transport Frassati"]! Chiar şi astăzi, viaţa lui Pier Giorgio rămâne o lumină pentru spiritualitatea laicală. Pentru el, credinţa nu era o devoţiune privată: condus de forţa evangheliei şi de apartenenţa sa la asociaţii ecleziale, s-a angajat cu generozitate în societate, a contribuit la viaţa politică, s-a dedicat cu ardoare slujirii săracilor.

Carlo, la rândul său, l-a întâlnit pe Isus în familie, graţie părinţilor săi, Andrea şi Antonia – prezenţi aici astăzi cu cei doi fraţi, Francesca şi Michele – şi apoi la şcoală, şi mai ales în sacramente, celebrate în comunitatea parohială. A crescut astfel, integrând în mod natural rugăciunea, sportul, studiul şi caritatea în zilele sale de copil şi de tânăr.

Amândoi, Pier Giorgio şi Carlo, au cultivat iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi prin mijloace simple, la îndemâna tuturor: Sfânta Liturghie zilnică, rugăciunea, în special adoraţia euharistică. Carlo spunea: "În faţa soarelui ne bronzăm. În faţa Euharistiei devenim sfinţi!" şi din nou: "Tristeţea este privirea îndreptată spre noi înşine, fericirea este privirea îndreptată spre Dumnezeu. Convertirea nu este nimic mai mult decât mutarea privirii de jos în sus; o simplă mişcare a ochilor este suficientă". Un alt lucru esenţial pentru ei era spovada frecventă. Carlo a scris: "Singurul lucru de care trebuie să ne temem cu adevărat este păcatul"; şi se minuna de ce – sunt tot cuvintele sale – "oamenii sunt atât de preocupaţi de frumuseţea propriului trup şi nu de frumuseţea propriului sufletel". În sfârşit, amândoi aveau o mare devoţiune faţă de sfinţi şi faţă de Fecioara Maria şi practicau cu generozitate caritatea. Pier Giorgio spunea: "În jurul săracilor şi bolnavilor, eu văd o lumină pe care noi nu o avem"[3]. El a numit caritatea "fundamentul religiei noastre" şi, asemenea lui Carlo, a exercitat-o mai ales prin mici gesturi concrete, adesea ascunse, trăind ceea ce Papa Francisc numea "sfinţenia «de la uşa de alături»" (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 7).

Chiar şi atunci când boala i-a lovit şi le-a scurtat vieţile lor tinere, acest lucru nu i-a oprit şi nu i-a împiedicat să iubească, să se ofere lui Dumnezeu, să-l binecuvânteze şi să se roage pentru ei înşişi şi pentru toţi. Într-o zi, Pier Giorgio a spus: "Ziua morţii va fi cea mai frumoasă zi din viaţa mea"[4]; iar în ultima fotografie, care îl înfăţişează urcând un munte în Val di Lanzo, cu faţa întoarsă spre ţintă, scrisese: "Spre vârf"[5]. De altfel, chiar şi când era mai tânăr, lui Carlo îi plăcea să spună că Raiul ne aşteaptă dintotdeauna şi că a iubi ziua de mâine înseamnă a oferi astăzi ceea ce este mai bun din roadele noastre.

Preaiubiţilor, sfinţii Pier Giorgio Frassati şi Carlo Acutis sunt o invitaţie pentru noi toţi, mai ales pentru tineri, să nu ne irosim viaţa, ci să o îndreptăm în sus şi să o facem o capodoperă. Ei ne încurajează cu cuvintele lor: "Nu eu, ci Dumnezeu", spunea Carlo. Iar Pier Giorgio: "Dacă îl vei avea pe Dumnezeu în centrul tuturor acţiunilor tale, atunci vei ajunge la sfârşit". Aceasta este formula simplă, dar biruitoare, a sfinţeniei lor. Şi este, de asemenea, mărturia pe care suntem chemaţi să o urmăm, pentru a gusta viaţa din plin şi a merge în întâmpinarea Domnului în sărbătoarea cerului.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Leggenda dei tre compagni, cap. II: Fonti Francescane, 1401.

[2] Confessiones, II, 10, 18.

[3] Nicola Gori, Al prezzo della vita: "L’Osservatore romano", 11 februarie 2021.

[4] Irene Funghi, I giovani assieme a Frassati: un compagno nei nostri cammini tortuosi [Tinerii alături de Frassati: un coleg pe drumurile noastre întortocheate]: "Avvenire", 2 august 2025.

[5] Ibid.