© Vatican Media

Congresul anual de la Bose dedicat lui Anton cel Mare

Părintele monahilor

La mănăstirea din Bose, în provincia Biella, tema conferinţelor este în continuitate cu ediţiile anterioare organizate după întreruperea de doi ani impusă de COVID. Acestea au fost dedicate Sfântului Isaac din Ninive în 2022, Părinţilor din Deşert în 2023 şi Sfântului Vasile în 2024.

Sfântul Anton este unul dintre cei patru părinţi ai Bisericii din Orient care poartă titlul de "Mare", alături de Atanasiu, Vasile şi Foţiu din Constantinopol. Este considerat fondatorul practicii monastice, iar faima sa este răspândită şi în Occident, atât de mult încât există un cântec popular care relatează lupta sa în deşert împotriva diavolului ispititor şi agresiv în orice mod.

Viaţa lui Anton, născut conform tradiţiei în Qumans pe 12 ianuarie 251 şi decedat în deşertul Tebaide pe 17 ianuarie 356, a fost reconstituită în biografia scrisă de discipolul său Atanasiu, publicată în italiană cu o introducere de Christine Mohrmann, comentarii de Gerard Bartelink, tradusă de Pietro Citati şi Salvatore Lillao şi publicată în 1998 de Fundaţia Lorenzo Valla şi Mondadori. Relatând viaţa lui Anton, Atanasiu, episcop de Alexandria, a voit să ofere călugărilor un model de referinţă pentru a face faţă singurătăţii şi greutăţilor la care aveau să-i constrângă experienţa din deşert. Născut într-o familie deosebit de bogată, Anton a început să perceapă semnele vocaţiei la viaţa de anahoret între vârsta de 18 şi 20 de ani, când ambii părinţi i-au murit, lăsându-l singur cu responsabilitatea de a creşte o soră încă mică. Ceea ce l-a împins să facă alegerea finală a fost ascultarea pasajului din Evanghelia lui Matei numit "despre tânărul bogat", îndeosebi fraza lui Isus: "Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi urmează-mă!" (19,21). Anton a interpretat asta ca pe o chemare personală. Şi-a încredinţat sora unei comunităţi călugăreşti feminine, a donat veniturile din vânzarea bunurilor familiei săracilor şi s-a retras în singurătate pentru a se dedica unei vieţi de rugăciune şi întărire a spiritului.

Prima fază a vieţii ascetice a lui Anton a avut loc lângă satul în care s-a născut. Atanasiu relatează strategiile pe care diavolul le-a folosit pentru a-l descuraja pe tânăr de la scopul său. A început cu sugestii mentale, iar primul gând cu care l-a asaltat s-a referit la soarta surorii sale. I-a amintit lui Anton de responsabilitatea sa faţă de ea, insuflându-i îndoiala că acea comunitate feminină căreia i-o încredinţase era incapabilă să o îngrijească cum se cuvine. Când strategiile sugestiilor mentale au eşuat, diavolul şi-a schimbat atacul. Pentru a înfrânge rezistenţa ascetului, diavoli de tot felul au început să i se arate zi şi noapte, sub înfăţişări mereu schimbătoare, oferindu-i seducţii şi ameninţări de tot felul, ajungând în cele din urmă la adevărate atacuri fizice. Bătaia la care a fost supus de către un grup de demoni este faimoasă, până când a venit intervenţia eliberatoare a Domnului. Anton a întrebat viziunea care i se apăruse: "Unde erai? De ce nu ai venit imediat să pui capăt suferinţelor mele?". Ca răspuns, a auzit o voce care i-a explicat: "Anton, eu eram acolo! Dar aşteptam să te văd luptând şi câştigând merite".

După ce a părăsit satul, sfântul s-a retras în deşert, printre ruinele unei fortăreţe abandonate. A rămas acolo aproximativ douăzeci de ani. A trăit în singurătate şi ascuns de ochii tuturor, dar prezenţa sa emana o forţă de atracţie atât de puternică încât mulţi creştini au simţit chemarea la viaţa monastică. Fără a face nimic spectaculos, fără a implementa vreo pastoraţie vocaţională şi fără ca nimeni să ştie exact cine este, Anton a atras o mulţime de călugări care doreau să trăiască asemenea lui în deşert. Întrucât mulţi au cerut să-i imite viaţa de asceză, după aproximativ douăzeci de ani de ascundere şi după ce unii aspiranţi la asceză au spart uşa refugiului său numai pentru a-l întâlni, Anton - spune biograful său, "ca şi cum ar fi fost inspirat de suflarea lui Dumnezeu" - a ieşit din refugiu şi nu a mai rămas ascuns de oameni.

A început atunci să predice celor care îi cereau sfatul. Descriind virtuţile cerute călugărilor, Anton a propus cea mai eficientă tehnică a sa: să considere fiecare zi ca şi cum ar fi atât prima, cât şi ultima. I-a sfătuit pe cei care doreau să se dedice ascezei să trăiască intens momentul prezent, valorizând harul pe care îl conţine. El a adăugat că, trăind fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, se evită păcatul, deoarece un om pe cale să moară nu experimentează afecte dezordonate şi nici nu doreşte să se preocupe de lucruri secundare. Aceasta a fost interpretarea sa a cuvintelor Sfântului Paul: "În fiecare zi mor" (1Cor 15,31). În timp ce trăia încă în Egipt, între Alexandria şi Tebaide, până în ziua morţii sale, care, conform tradiţiei, a avut loc la vârsta de 105 ani, sfântul Anton a continuat să fie un punct de referinţă pentru cei care se retrăgeau în deşert pentru a întreprinde calea ascetică.

Pe parcursul celor patru zile ale întâlnirii, treisprezece lucrări vor fi prezentate la Bose de către cercetători din diferite experienţe ecleziale. Vorbitorii, călugări şi laici, provin din Polonia, Grecia, Statele Unite, Germania, Franţa, România, Liban şi, bineînţeles, Italia. Prezentările vor aborda subiecte variind de la analiza izvoarelor disponibile pentru reconstituirea vieţii Sfântului Anton, precum şi a vieţii lui Atanasiu, Scrisorile şi Apoftegmele atribuite lui, şi vor evidenţia influenţa sa asupra naşterii şi dezvoltării experienţei monastice atât în Bisericile orientale, cât şi în cele occidentale.

Pentru participanţii la conferinţă, care vor fi organizaţi pe grupuri lingvistice, după-amiaza zilei de joi, 4, va fi dedicată rugăciunii şi meditaţiei asupra textelor scrise de şi despre sfântul Anton. Aceasta continuă o tradiţie introdusă în noua serie de întâlniri, menită să sublinieze necesitatea aprofundării experienţei spirituale dincolo de datele exegetice şi filologice.

Sergio Valzania

(După L'Osservatore Romano, 2 septembrie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu