© Vatican Media

Augustin, neliniştea care locuieşte în noi: o inimă în drum spre Dumnezeu

Augustin (Tagaste 354 / Hipona 430) se prezintă pe sine şi pe fiecare om ca viator, pelerin al speranţei, care se îndreaptă spre Dumnezeu nu printr-o mişcare fizică a picioarelor, ci prin afectele inimii şi o conduită dreaptă a vieţii. Şi în acest drum al inimii, Cristos devine cale; Cristos cel umil, care se coboară până la moartea pe cruce pentru a ne ridica la înălţimile lui Dumnezeu. Iar cel care ne ridică la el este Duhul Sfânt, care revarsă în inimile noastre iubirea supraabundentă cu care ne putem iubi unii pe alţii şi putem trăi în unanimitate şi armonie în Biserică.

Augustin a dedicat fiecare efort uman şi intelectual în căutarea adevărului, care este căutare a fericirii şi a frumuseţii, binele preţios care trebuie dorit şi posedat permanent. Chiar şi atunci când a străbătut cărările erorii şi ale păcatului, el nu a încetat niciodată să perceapă în interior dorinţa şi pasiunea pentru adevăr. Şi a găsit pacea numai atunci când a înţeles că Dumnezeu este Adevărul suprem pentru om: "Tu eşti mare, Doamne, şi foarte vrednic de laudă... Ne-ai făcut pentru tine şi inima noastră este neliniştită până când se va odihni în Tine" (Confesiuni I, 1.1).

Nimic nu poate potoli setea omului decât Dumnezeu: "Toate bogăţiile care nu sunt Dumnezeul meu sunt sărăcie" (XIII, 8.9). Omul, când descoperă prezenţa lui Dumnezeu în sine, găseşte şi busola pentru a-şi orienta viaţa: "Dumnezeul meu, eu n-aş fi dacă n-aş fi în tine" (I, 2.2). În sfârşit, el a găsit saţietatea, mulţumirea, pacea atunci când iubirea sa l-a descoperit pe Dumnezeu şi a putut să-l îmbrăţişeze, să-l simtă, să-l guste până la punctul de a simţi regret pentru fiecare minut petrecut fără Dumnezeu: "Târziu te-am iubit, Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit" (X, 27.38).

Nu se poate ajunge la Dumnezeu fără a cunoaşte umilinţa lui Isus Cristos. Episcopul de Hipona dezvăluie că a supt numele lui Isus Mântuitorul direct de la sânul mamei sale, Monica, şi că l-a păstrat ca o amintire de care să se agaţe chiar şi atunci când a abandonat credinţa catolică şi Biserica.

După ce a trăit cele mai variate experienţe - iluziile orgoliului şi vanităţii, plăcerile trupeşti, discuţiile religioase şi filozofice ale timpului său, conflictele interioare ale unei inimi mereu în căutare - Augustin va recunoaşte numai în Cristos "o stabilitate mai mare" (VIII, 1.1). Şi în grădina din Milano, în anul 386, parcursul său lung de convertire se va desăvârşi, când îl va primi fără rezerve pe Cristos umil ca model de viaţă şi va dori să se identifice pe deplin cu el.

Din umilinţa lui Cristos, Augustin va deriva titlul de "slujitor al lui Dumnezeu", cu care va vrea să fie amintit toată viaţa. Slujirea adusă Bisericii va deveni preocuparea sa constantă ca episcop şi se va exprima în apărarea unităţii "Bisericii Catolice" împotriva oricărei schisme şi facţiuni separatiste; în ilustrarea adevărurilor de credinţă printr-o intensă lucrare de predicare şi lucrare literară; în apărarea păcii şi a binelui social; în administrarea sacramentelor şi educarea credincioşilor săi la credinţă; în formarea conştiinţei creştinilor pe baza Scripturii; în răspândirea experienţei monastice, întemeiate pe prietenie şi pe dorinţa de a-l căuta pe Dumnezeu în unitate de minte şi de inimă, îndreptaţi către Dumnezeu.

Pasquale Cormio, rector al bazilicii "Sant'Agostino in Campo Marzio" şi prior al comunităţii augustiniene din Roma

(După Agenţia SIR, 28 august 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu