© Vatican Media

27 august: comemorarea liturgică a Sfintei Monica

Mamă, învăţătoare de credinţă şi femeie de pace

Mamă, învăţătoare de credinţă şi femeie de pace. Acestea sunt trăsăturile esenţiale ale chipului Sfintei Monica, pe care le înfăţişează, în operele sale, fiul Augustin, a cărui reflecţie teologică şi spirituală este puternic influenţată de experienţele trăite şi, îndeosebi, de educaţia creştină pe care i-a transmis-o mama sa încă din copilărie.

În scrierile lui Augustin, prima referinţă la Monica se găseşte în dialogul despre fericire de la Cassiciacum, De beata vita: Monica este imaginea adevăratei înţelepciuni, iar Augustin îi atribuie meritul pentru "tot ceea ce trăieşte" (I, 6). De fapt, în mediul rural din Brianza de astăzi, el a maturat convertirea care avea să-l conducă la botez, la vocaţia sa la viaţa ascetică şi la decizia de a se întoarce în Africa pentru a trăi idealurile evanghelice şi a se dedica pentru căutarea lui Dumnezeu. Aici, va deveni mai târziu preot şi episcop.

În De ordine el explică rolul mamei sale în convertirea sa: "Cred fără incertitudini şi afirm că prin rugăciunile tale, [mamă], Dumnezeu mi-a dăruit intenţia de a nu prefera, de a nu dori, de a nu gândi, de a nu iubi nimic altceva decât dobândirea adevărului" (II, 20, 52). Augustin avea să scrie din nou despre asta în Confesiuni şi în alte locuri, până la sfârşitul vieţii sale. În De dono perseverantiae, el specifică: "În acele cărţi [Confesiuni] am povestit convertirea mea... cu relatarea mea am arătat că mi-a fost dat să nu pier datorită lacrimilor zilnice şi pline de credinţă ale mamei mele" (20, 53).

Monica este model de credinţă simplă şi profundă, animată de iubire, de ascultarea Sfintelor Scripturi (De ordine I, 11, 32; II, 17, 46) şi de rugăciunea comunităţii: "Nu lăsa niciodată să treacă o zi fără să aducă ofranda la altar"; "de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, vizita biserica... ca să audă cuvântul lui Dumnezeu şi să-l facă pe Dumnezeu să audă cuvântul său" (Confesiuni V, 9, 17). Augustin preamăreşte virtutea speranţei şi îi laudă credinţa (I, 11, 17). Mama sa este cea care sădeşte în inima fiului său iubirea faţă de numele lui Cristos: "Acel nume... din chiar laptele mamei, încă fragedă inima mea l-a supt cu evlavie şi l-a păstrat în adâncul său. Astfel, orice lucrare care îi lipsea, oricât de învăţată, rafinată şi adevărată ar fi fost, nu mă putea cuceri pe deplin" (III, 4, 8).

Viaţa Monicăi, marcată de iniţiativa lui Dumnezeu, este refăcută în etape în Cartea a IX-a din Confesiuni, de la copilărie până la moarte. "Ai creat-o fără ca măcar tatăl şi mama ei să ştie ce fel de fiică vor avea" (IX, 8, 17); "Mama mea a fost crescută în modestie şi în sobrietate, supusă de tine părinţilor ei mai degrabă decât de părinţii ei ţie" (IX, 9, 19). În relaţia ei cu soţul ei Patriciu, un om mânios şi adulter, Dumnezeu este prezent şi lucrează: "Ea a lucrat pentru a-l câştiga pentru tine [o, Dumnezeule], vorbindu-i despre tine prin virtuţile cu care ai făcut-o frumoasă şi cu care i-ai câştigat afectul său respectuos şi admirat" (IX, 9, 19).

Augustin este, de asemenea, recunoscător lui Dumnezeu pentru capacitatea Monicăi de a aduce pace în mijlocul discordiilor: "Mama mea a făcut exact asta, învăţată de tine, Învăţătorul interior, în şcoala inimii" (IX, 9, 19). Ceea ce spune despre mama sa ar putea fi pe bună dreptate spus despre el însuşi, care, în timpul lungilor ani de slujire, şi-a dedicat cele mai bune energii pentru a soluţiona schismele şi a vindeca muşcăturile ereziilor care sfâşiau trupul eclezial, atribuind meritul exclusiv lui Dumnezeu, care îşi luminează discipolii "în şcoala inimii" şi revarsă, prin Duhul Sfânt, caritatea suavă care generează unitate.

Povestind ultimele zile de viaţă ale Monicăi, Augustin descrie ultima conversaţie cu mama sa. Ca orice părinte, şi Monica avusese aspiraţiile sale: o carieră strălucită pentru fiul şi să-l vadă căsătorit, o mulţime de nepoţi, dar mai presus de toate, să ştie că era creştin catolic înainte ca ea să moară. Când Augustin îmbrăţişează pe deplin credinţa, Monica, de acum matură în drumul său spiritual, mărturiseşte: "Dumnezeul meu mi-a dăruit mai mult decât aş fi putut spera vreodată: să te văd chiar dispreţuind fericirea pământească pentru a te pune în slujba sa» (IX, 10, 26).

Nu mai exista cu adevărat niciun motiv să zăbovească în această viaţă; fusese ascultată dincolo de orice aspiraţie. De altfel, ea, care fusese mereu preocupată de înmormântare, pregătită cu grijă alături de cea a soţului ei, recomandă acum copiilor să îngroape "acest trup oriunde s-ar afla, fără să-şi facă griji", rugându-i doar un singur lucru: "Aduceţi-vă aminte de mine, oriunde aţi fi, înaintea altarului Domnului" (IX, 11, 27). Este ultima învăţătură a unei femei simple care experimentase puterea harului şi forţa comuniunii sfinţilor.

Monica, ale cărei merite sunt o splendidă încoronare a darurilor lui Dumnezeu, a fost pentru fiul său prima imagine a Bisericii, care are nevoie de purificare, încrezătoare în rugăciune, mereu pe cale. Modelul scriptural al ambelor, al mamei Monica şi al mamei Biserica, este văduva din Nain şi lacrimile sale, aşa cum ne ajută Augustin să înţelegem când relatează: "[Mama mea] m-a considerat ca un mort, dar un mort care va fi înviat prin lacrimile sale vărsate înaintea ta şi pe care ţi le-a prezentat pe sicriul gândurilor sale, pentru ca să-i spui acestui fiu al văduvei: «Tinere, îţi spun, scoală-te!», şi el să revină la viaţă şi să înceapă să vorbească, iar tu să-l dai înapoi mamei sale" (Confesiuni VI, 1, 1). Şi referindu-se la credinţa mamei Biserici, care cu rugăciunile şi lacrimile sale este un instrument de mântuire pentru omenire, el reflectă: "Ce-i putea folosi fiului văduvei propria credinţă care, fiind mort, cu siguranţă nici măcar nu o avea? Dar pentru a învia i-a folosit credinţa mamei" (De libero arbitrio III, 23, 67).

Comemorând-o pe sfânta mamă a lui Augustin, putem împrumuta aceste cuvinte ale ei: "Eu, gândindu-mă la darurile pe care le verşi, o, Dumnezeule nevăzut, în inimile credincioşilor tăi şi care fac să crească acolo recolte minunate, mă bucuram şi îţi mulţumeam" (Confesiuni IX, 11, 28). Şi noi, recunoscători lui Dumnezeu, ne bucurăm împreună cu el.

Rocco Ronzani,
augustinian, prefect al Arhivei Apostolice Vaticane

(După L'Osservatore Romano, 27 august 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu