© Vatican Media

Actualitatea Conciliului din Niceea în lumina unui text de Romano Guardini

A ţese din nou relaţii într-o lume fărâmiţată

Trăim într-un timp marcat de fracturi profunde: războaie, crize de mediu, inegalităţi crescânde. Dar ceea ce ne interoghează mai mult este modul în care aceste sfâşieri globale se reflectă în viaţa de zi cu zi: relaţii care slăbesc, dialoguri care se frâng, comunităţi care se prăbuşesc în tăcere şi în neînţelegere. Violenţa pare să pătrundă în fiecare sferă, de la confruntarea politică la relaţiile interpersonale, până la conflictele armate. În acest climat de dezintegrare, întrebarea este inevitabilă: se mai pot reface legăturile?

Poate că răspunsul nu se află în discursuri măreţe, ci în fragmentele de relaţii care persistă. A le recunoaşte înseamnă a percepe acele fire subţiri, dar tenace, care încă pot ţese structura vieţii împreună. Pentru a face acest lucru, trebuie să redescoperim esenţialul unei tradiţii adesea uitate: aceea care a fondat însăşi sensul comunităţii umane.

Din această perspectivă, surprinde prin actualitatea sa recenta reflecţie a Comisiei Teologice Internaţionale despre Conciliul Ecumenic din Niceea, a cărui a 1700-a aniversare o comemorăm acum. Documentul nu se limitează la o recitire istorică a evenimentului, ci subliniază însemnătatea sa antropologică şi interculturală, evidenţiind modul în care mesajul cristologic şi trinitar încă poate vorbi omenirii de astăzi.

În mod deosebit, raportul dinamic dintre persoanele Treimii - Tatăl, Fiul şi Duhul - nu este o abstracţie teologică, ci o paradigmă de relaţionalitate profundă. Într-o epocă marcată de dezintegrare şi conflict, Treimea sugerează o unitate care nu şterge diferenţele, ci le armonizează. Este un model de comuniune în care fiecare persoană este pe deplin ea însăşi tocmai în relaţia cu celălalt.

În acest sens, ceea ce afirmă documentul este frapant: "Credinţa cristologică şi trinitară, Simbolul de la Niceea, se înscrie într-o mişcare de fecundare a gândirii umane, o «dilatare a raţiunii» realizată de Revelaţie". Recunoaşterea faptului că Dumnezeu, infinit, devine finit fără a înceta să fie Dumnezeu, deschide raţiunii umane noi posibilităţi de înţelegere şi de relaţionare.

În vremuri marcate de conflicte globale, poate apare nepotrivit să vorbim despre dogme. Totuşi, însăşi proclamarea lui Cristos cel blând şi smerit - "Fericiţi cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul" (Mt 5,5) - reprezintă o cale alternativă la orice logică de opoziţie. Victoria Celui Răstignit-Înviat nu este asupra unui duşman uman, ci asupra păcatului şi asupra morţii. În Misterul Pascal, nu există învinşi, în afară de dezbinătorul prin excelenţă: Satana.

Aşadar, ce relaţie există între această veste şi "lumea noastră în bucăţi"?

Răspunsul constă în singurătatea disperată care îi cuprinde atât pe numeroşii despoţi ai regimurilor totalitare, cât şi pe tinerii şi mai puţin tinerii dezamăgiţi din societăţile noastre consumiste. În ambele cazuri, ceea ce lipseşte este capacitatea de a crea relaţii, de a recunoaşte un orizont comun de speranţă, în care fiecare persoană îşi investeşte şi îşi sporeşte preţioasa identitate în relaţii reciproce şi rodnice, reînnoind relaţiile intra-trinitare, chiar dacă în mod imperfect. Aceasta este poate cea mai amară notă a timpului nostru: absenţa unei viziuni armonioase asupra viitorului.

În acest scenariu, o lectură sapienţială a unui eseu scurt, dar puternic, scris de Romano Guardini în 1916, Semnificaţia dogmei Dumnezeului trinitar pentru viaţa etică a comunităţii, se dovedeşte preţioasă. Intenţia este clară încă de la primele rânduri: "Următoarele reflecţii îşi propun să arate cât de vie este relaţia dintre cel mai inaccesibil dintre toate misterele şi viaţa noastră de zi cu zi: dogma Treimii ca Magna Charta a datoriei şi demnităţii fiecărei comunităţi umane".

Guardini ne invită să regândim raportul dintre divin şi uman, dintre finit şi infinit, dincolo de constrângerile individualismului şi materialismului. El descrie cu fineţe cele două mişcări fundamentale care, având originea în raportul dintre cele trei persoane ale Sfintei Treimi, străbat fiecare comunitate: dăruirea faţă de ceilalţi şi salvgardarea propriei identităţi.

În acest echilibru între cele două mişcări, comuniune (dedicare) şi distincţie (secret), se reflectă viaţa internă a Treimii.

Astfel, fiecare comunitate umană autentică se prezintă ca un vestigium Trinitatis, o reflectare a iubirii care uneşte trei persoane distincte Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Este o invitaţie de a regândi convieţuirea nu ca un compromis între interese, ci ca posibilitatea de a trăi o plinătate care vine din reciprocitate şi din comuniune.

Guardini nu ascunde caracterul inaccesibil al misterului trinitar, cum cele trei Persoane pot fi personalităţi distincte şi unite şi cum acest dinamism misterios afectează şi dă sens relaţiilor noastre. Dacă nu ar fi aşa, experienţa comunitară ar fi numai rodul unui interes moralist şi precar de toleranţă reciprocă. Însă inaccesibilitatea misterului trinitar/comunitar devine de înţeles atunci când este comparată cu percepţia orbitoare a soarelui: "Gândirea noastră eşuează... suntem asaltaţi de senzaţia de a gândi cuvinte şi nu lucruri". Dar, adaugă el, exact ca soarele - pe care nu-l putem privi direct - ne luminează viaţa din nucleul său, tot aşa misterul lui Dumnezeu-Treime, deşi rămâne de neatins, aruncă lumină asupra existenţei noastre concrete.

În definitiv, redescoperirea sensului Conciliului din Niceea astăzi şi abordarea misterului Treimii, aşa cum ne invită Romano Guardini, nu este un exerciţiu pentru specialişti sau o amintire de comemorat. Mai degrabă, este un gest urgent şi concret pentru timpul nostru. Într-o epocă marcată de rupturi, polarizări şi singurătate, Treimea ne oferă un limbaj alternativ: cel al relaţiei, al reciprocităţii, al comuniunii care nu şterge, ci valorizează diferenţele.

Acest eseu îşi propune să sugereze, cu simplitate dar cu convingere, că este posibil astăzi să ţesem din nou relaţii într-o lume destrămată tocmai prin a ne baza pe acel "mister al misterelor" care, deşi rămâne inaccesibil logicii puterii sau a controlului, continuă să genereze lumină, sens şi speranţă. Dacă faţa lui Dumnezeu este comuniune şi distincţi a trei Persoane, ea se poate reverbera în relaţiile dintre oameni şi dintre popoare, dintre istorii şi identităţi în dialogul şi în plinătatea unei întâlniri.

Într-o perioadă de dezintegrare, dogma trinitară poate părea distantă. Dar tocmai ca alteritate radicală faţă de logicile dominaţiei şi a performanţei, ea oferă o cheie alternativă pentru a înţelege vocaţia umanului. Redescoperirea semnificaţiei sale antropologice nu este doar un act teologic, ci şi unul politic şi cultural. Un act necesar dacă dorim să ţesem din nou, cu umilinţă şi îndrăzneală, ţesătura vieţii comune. Documentul Comisiei Teologice Internaţionale despre Conciliul Ecumenic din Niceea şi eseul lui Romano Guardini, Semnificaţia dogmei Dumnezeului trinitar pentru viaţa etică a comunităţii, deschid breşe de lumină şi de speranţă în acest orizont.

Franco Lorusso

(După L'Osservatore Romano, 26 august 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu