© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Discurs adresat participanţilor la pelerinajul naţional al ministranţilor din Franţa (25 august 2025)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Pacea să fie cu voi!

Dragi ministranţi, veniţi din toată Franţa, bună ziua!

Vă urez bun-venit la Roma şi sunt foarte bucuros să vă întâlnesc pe voi şi pe toţi cei care vă însoţesc: laici, preoţi şi episcopi, pe care îi salut cu căldură.

Ştiţi că acest an este special: este un "An Sfânt" - unul care are loc doar la fiecare 25 de ani - în timpul căruia Domnul Isus ne oferă o ocazie excepţională. Venind la Roma şi trecând prin Poarta Sfântă, el ne ajută să ne "convertim", adică să ne întoarcem către el, să creştem în credinţă şi în iubirea sa, pentru a deveni discipoli mai buni, astfel încât viaţa noastră să fie frumoasă şi bună sub privirea sa, în vederea vieţii veşnice. Este, aşadar, un mare cadou din cer că sunteţi aici anul acesta! Vă invit să profitaţi de asta trăind intens activităţile care vă sunt propuse, dar mai ales acordându-vă timp să vorbiţi cu Isus în secretul inimii voastre şi să-l iubiţi tot mai mult. Singura sa dorinţă este să facă parte din viaţa voastră, să o lumineze din interior, să devină cel mai bun prieten al vostru, cel mai fidel. Viaţa devine frumoasă şi fericită cu Isus. Dar el aşteaptă răspunsul vostru. Bate la uşă şi aşteaptă să intre: "Iată, eu stau la uşă şi bat! Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine" (Ap 3,20). A fi "aproape" de Isus, Fiul lui Dumnezeu, a intra în prietenia sa! Ce destin neaşteptat! Ce fericire! Ce mângâiere! Ce speranţă pentru viitor!

Speranţa este tocmai tema acestui An Sfânt. Poate că simţiţi cât de mult avem nevoie să sperăm. Cu siguranţă auziţi că lumea este în dificultate, confruntându-se cu provocări din ce în ce mai grave şi îngrijorătoare. Voi sau cei din jurul vostru puteţi fi afectaţi de suferinţă, boală sau dizabilitate, eşec, pierderea unei persoane dragi; şi, în faţa acestei încercări, inima voastră este plină de tristeţe şi angoasă. Cine ne va veni în ajutor? Cine va avea milă de noi? Cine va veni să ne salveze?... Nu numai de durerile, de limitele şi de greşelile noastre, ci şi de moartea însăşi?

Răspunsul este perfect clar şi a răsunat de-a lungul istoriei timp de 2.000 de ani: numai Isus vine să ne mântuiască şi nimeni altul: pentru că numai el are puterea - el este Dumnezeu Atotputernicul în persoană - şi pentru că ne iubeşte. Sfântul Petru a spus-o cu forţă: "Nu este niciun alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi" (Fap 4,12). Nu uitaţi niciodată acest cuvânt, dragi prieteni, săpaţi-l în inima voastră; şi puneţi-l pe Isus în centrul vieţii voastre. Sper să plecaţi din Roma mai aproape de el, mai hotărâţi ca niciodată să-l iubiţi şi să-l urmaţi şi, astfel, mai bine echipaţi cu speranţă pentru a parcurge viaţa care se deschide în faţa voastră. Această speranţă va fi întotdeauna, în momentele dificile de îndoială, de descurajare şi de furtună, ca o ancoră solidă, aruncată spre cer (cf. Evr 6,19), care vă va permite să continuaţi drumul.

Există o dovadă sigură că Isus ne iubeşte şi ne mântuieşte: el şi-a dat viaţa pentru noi, oferind-o pe cruce. Într-adevăr, nu există mai mare iubire decât să-ţi dai viaţa pentru cei pe care îi iubeşti (cf. In 15,13). Şi acesta este cel mai minunat lucru al credinţei noastre catolice, ceva ce nimeni nu şi-ar fi putut imagina sau spera: Dumnezeu, creatorul cerului şi al pământului, a voit să sufere şi să moară pentru noi, creaturile. Dumnezeu ne-a iubit până la moarte! Pentru a realiza acest lucru, el a coborât din cer, s-a înjosit faţă de noi devenind om şi s-a oferit ca jertfă pe cruce, cel mai important eveniment din istoria lumii. De ce să ne temem de un astfel de Dumnezeu care ne-a iubit până la această măsură? Ce am putea spera mai mult? Ce aşteptăm să-l iubim la rândul nostru aşa cum merită? Înviat glorios, Isus este viu la Tatăl, acum are grijă de noi şi ne comunică viaţa sa nemuritoare.

Şi Biserica, din generaţie în generaţie, păstrează cu grijă amintirea morţii şi învierii Domnului, la care este martoră, ca pe cea mai preţioasă comoară a sa. O păzeşte şi o transmite prin celebrarea Euharistiei, pe care voi aveţi bucuria şi onoarea să o slujiţi. Euharistia este Comoara Bisericii, Comoara Comorilor. Din prima zi a existenţei sale, şi apoi timp de secole, Biserica a celebrat Liturghia, duminică de duminică, pentru a-şi aminti ce a făcut Domnul său pentru ea. În mâinile preotului şi la cuvintele sale: "acesta este Trupul meu, acesta este Sângele meu", Isus îşi dă şi astăzi viaţa pe altar, îşi varsă şi astăzi Sângele pentru noi. Iubiţi ministranţi, celebrarea Liturghiei ne mântuieşte astăzi! Ea mântuieşte lumea astăzi! Ea este cel mai important eveniment din viaţa creştinului şi din viaţa Bisericii, pentru că este întâlnirea în care Dumnezeu ni se dăruieşte din iubire, iar şi iar. Creştinul nu merge la Liturghie din datorie, ci pentru că are nevoie de ea, absolut! Nevoia de viaţa lui Dumnezeu care se dăruieşte fără schimb!

Dragi prieteni, vă mulţumesc pentru angajarea voastră: este o slujire foarte mare şi generoasă pe care o aduceţi parohiei voastre şi vă încurajez să perseveraţi cu fidelitate. Când vă apropiaţi de altar, să aveţi întotdeauna în minte măreţia şi sfinţenia a ceea ce se celebrează. Liturghia este un moment de sărbătoare şi de bucurie. Într-adevăr, cum este posibil să nu avem inima plină de bucurie în prezenţa lui Isus? Însă Liturghia este, în acelaşi timp, un moment serios, solemn, plin de gravitate. Fie ca atitudinea voastră, tăcerea voastră, demnitatea slujirii voastre, frumuseţea liturgică, ordinea şi măreţia gesturilor să-i introducă pe credincioşi în măreţia sacră a Misterului.

Sper, de asemenea, că veţi fi atenţi la chemarea pe care Isus v-o poate adresa de a-l urma mai îndeaproape în Preoţie. Mă adresez conştiinţelor voastre de tineri, entuziaşti şi generoşi şi vă voi spune ceva ce trebuie să auziţi, chiar dacă v-ar îngrijora puţin: lipsa preoţilor în Franţa, în lume este o mare nenorocire! O nenorocire pentru Biserică. Fie ca voi, puţin câte puţin, duminică de duminică, să descoperiţi frumuseţea, fericirea şi necesitatea unei astfel de vocaţii. Ce viaţă minunată este cea a preotului care, în inima fiecăreia dintre zilele sale, îl întâlneşte pe Isus într-un mod atât de excepţional şi îl dăruieşte lumii!

Dragi ministranţi, vă mulţumesc încă o dată pentru vizită. Numărul vostru şi credinţa care locuieşte în voi sunt o mare mângâiere, un semn de speranţă. Perseveraţi cu curaj şi mărturisiţi celor din jurul vostru despre mândria şi bucuria pe care v-o oferă slujirea la Liturghie.

Vă dăruiesc din toată inima, precum şi însoţitorilor voştri, preoţilor şi celor din familiile voastre, binecuvântarea apostolică.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu