© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Sfânta Liturghie în duminica a XX-a din timpul de peste an (Sanctuarul "Santa Maria della Rotonda" [Albano], 17 august 2025)

Iubiţi fraţi şi surori,

Este o bucurie să fim împreună pentru a celebra Euharistia duminicală, care ne dăruieşte o bucurie şi mai profundă. Într-adevăr, dacă este deja un dar să fim aproape astăzi şi să depăşim distanţa privindu-ne în ochi, ca adevăraţi fraţi şi surori, un dar mai mare este să învingem moartea în Domnul. Isus a învins moartea - duminica este ziua sa, ziua Învierii - şi noi deja începem să o învingem împreună cu el. Aşa este: fiecare dintre noi vine la biserică cu o oarecare oboseală şi frică - uneori mai mici, alteori mai mari - şi imediat suntem mai puţin singuri, suntem împreună şi găsim Cuvântul şi Trupul lui Cristos. Astfel, inima noastră primeşte o viaţă care merge dincolo de moarte. Este Duhul Sfânt, Duhul Celui Înviat, cel care face aceasta între noi şi în noi, în tăcere, duminică după duminică, zi după zi.

Ne aflăm într-un sanctuar străvechi ale cărui pereţi ne îmbrăţişează. Se numeşte "Rotonda", iar forma sa circulară, precum la Piaţa "Sfântul Petru" şi ca în alte biserici, atât vechi, cât şi noi, ne face să ne simţim primiţi în sânul lui Dumnezeu. Din exterior, Biserica, precum orice realitate umană, poate să ne apară aspră. Realitatea sa divină, însă, se manifestă atunci când îi trecem pragul şi găsim primire. Atunci sărăcia noastră, vulnerabilitatea noastră şi, mai ales, eşecurile pentru care putem fi dispreţuiţi şi judecaţi - şi uneori ne dispreţuim şi ne judecăm singuri - sunt în sfârşit primite în forţa dulce a lui Dumnezeu, o iubire fără asprime, o iubire necondiţionată. Maria, mama lui Isus, este pentru noi semn şi anticipare a maternităţii lui Dumnezeu. În ea, devenim o Biserică mamă, care generează şi regenerează nu în virtutea unei puteri lumeşti, ci cu virtutea carităţii.

Poate că ceea ce spune Isus în Evanghelia pe care tocmai am citit-o ne-a surprins. Căutăm pacea, dar am auzit: "Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Nicidecum, vă spun, ci dezbinare" (Lc 12,51). Şi aproape că răspundem: "Dar cum aşa, Doamne? Şi tu? Avem deja prea multe dezbinări. Nu ai fost tu cel care a spus la ultima cină: «Vă las pacea, vă dau pacea mea»?". "Da - ne-ar putea răspunde Domnul - sunt eu. Amintiţi-vă însă că în acea seară, ultima mea seară, am adăugat imediat referitor la pace: "Eu nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră şi să nu se înspăimânte" (cf. In 14,27).

Dragi prieteni, lumea ne obişnuieşte să confundăm pacea cu confortul, bunătatea cu liniştea. De aceea, pentru ca pacea sa, shalom a lui Dumnezeu, să vină între noi, Isus trebuie să ne spună: "Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă!" (Lc 12,49). Poate că înşişi cei din familiile noastre, aşa cum prevesteşte Evanghelia, şi chiar prietenii noştri vor fi împărţiţi în această privinţă. Şi unii ne vor sfătui să nu riscăm, să ne cruţăm, pentru că este important să fim calmi şi alţii nu merită să fie iubiţi. Isus, însă, s-a cufundat cu curaj în umanitatea noastră. Acesta este "botezul" despre care vorbeşte (v. 50): este botezul crucii, o cufundare totală în riscurile pe care le implică iubirea. Şi când noi, cum se spune, "ne împărtăşim", ne hrănim din acest dar îndrăzneţ al său. Liturghia hrăneşte această decizie. Este decizia de a nu mai trăi pentru noi înşine, de a duce focul în lume. Nu focul armelor şi nici cel al cuvintelor care îi incinerează pe alţii. Nu, nu acesta. Ci focul iubirii, care se înjoseşte şi slujeşte, care opune indiferenţei grija şi aroganţei blândeţea; focul bunătăţii, care nu costă ca armamentele, ci înnoieşte lumea gratuit. Poate costa neînţelegere, batjocură, chiar persecuţie, dar nu există pace mai mare decât a avea în sine flacăra sa.

Pentru aceasta, astăzi aş dori să vă mulţumesc, împreună cu episcopul vostru Vincenzo, vouă tuturor celor care în Dieceza de Albano vă angajaţi să duceţi focul carităţii. Şi vă încurajez să nu faceţi distincţie între cei care ajută şi cei care sunt ajutaţi, între cei care par să dea şi cei care par să primească, între cei care par săraci şi cei care simt că oferă timp, abilităţi, ajutor. Suntem Biserica Domnului, o Biserică de săraci, toţi preţioşi, toţi supuşi, fiecare purtător al unui Cuvânt unic al lui Dumnezeu. Fiecare este un dar pentru ceilalţi. Să dărâmăm zidurile. Le mulţumesc celor care lucrează în fiecare comunitate creştină pentru a facilita întâlnirea dintre persoane diferite prin origine, prin situaţie economică, psihică, afectivă: numai împreună, numai devenind un singur Trup în care chiar şi cei mai fragili participă cu deplină demnitate, suntem Trupul lui Cristos, Biserica lui Dumnezeu. Aceasta se întâmplă atunci când focul pe care Isus a venit să-l aducă arde prejudecăţile, prudenţele şi temerile care îi marginalizează încă pe cei care poartă sărăcia lui Cristos scrisă în istoria lor. Să nu-l lăsăm afară pe Domnul din bisericile noastre, din casele noastre şi din viaţa noastră. Să-i permitem, în schimb, să intre în cei săraci şi atunci ne vom împăca şi cu propria noastră sărăcie, sărăcia de care ne temem şi pe care o negăm atunci când căutăm liniştea şi siguranţa cu orice preţ.

Fecioara Maria, care l-a auzit pe sfântul bătrân Simeon indicându-l pe fiul Isus ca "semn de împotrivire" (Lc 2,34), să mijlocească pentru noi. Fie ca gândurile inimilor noastre să fie descoperite şi focul Duhului Sfânt să le transforme din inimi de piatră în inimi de carne.

Sfântă Maria "della Rotonda", roagă-te pentru noi!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu