© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Sfânta Liturghie în solemnitatea Adormirii Maicii Domnului

(Parohia pontificală "Sfântul Toma de Villanova" - Castel Gandolfo)

Surorilor şi fraţilor preaiubiţi,

Astăzi nu este duminică, dar într-un mod diferit celebrăm Paştele lui Isus care schimbă istoria. În Maria din Nazaret este istoria noastră, istoria Bisericii cufundată în umanitatea comună. Întrupându-se în ea, Dumnezeul vieţii, Dumnezeul libertăţii, a învins moartea. Da, astăzi contemplăm cum Dumnezeu învinge moartea, niciodată fără noi. A lui este împărăţia, dar al nostru este "da"-ul spus iubirii sale care poate schimba totul. Pe cruce, Isus a rostit liber "da-ul" care urma să golească de putere moartea, acea moarte care încă se răspândeşte atunci când mâinile noastre răstignesc şi inimile noastre sunt prizoniere ale fricii, ale neîncrederii. Pe cruce, încrederea a învins, a învins iubirea care vede ceea ce încă nu există, a învins iertarea.

Şi Maria era acolo: era acolo, unită cu Fiul. Astăzi putem intui că Maria suntem noi atunci când nu fugim, suntem noi atunci când răspundem cu "da"-ul nostru la "da"-ul său. În martirii timpului nostru, în martorii credinţei şi dreptăţii, ai blândeţii şi păcii, acel "da" trăieşte încă şi încă rezistă morţii. Astfel această zi de bucurie este o zi care ne angajează să alegem cum şi pentru cine trăim.

Liturgia acestei sărbători a Adormirii Maicii Domnului ne-a propus pasajul evanghelic al Vizitării. În această pagină, Sfântul Luca transmite amintirea unui moment crucial în vocaţia Mariei. Este frumos să ne întoarcem la acel moment în ziua în care celebrăm punctul culminant al existenţei sale. Fiecare istorie de pe pământ, chiar şi cea a Maicii Domnului, este scurtă şi se termină. Nimic, însă, nu este irosit. Astfel, atunci când o viaţă se termină, unicitatea sa străluceşte mai clar. Magnificat-ul, pe care Evanghelia îl pune pe buzele tinerei Maria, eliberează acum lumina tuturor zilelor sale. O singură zi, cea a întâlnirii cu verişoara sa Elisabeta, conţine secretul fiecărei zile, al fiecărei perioade. Şi cuvintele nu sunt suficiente: este nevoie de un cântec, care continuă să fie cântat în Biserică, "din generaţie în generaţie" (Lc 1,50), la sfârşitul fiecărei zile. Rodnicia uimitoare a Elisabetei sterile a întărit-o pe Maria în încrederea sa: i-a prefigurat rodnicia "da"-ului său, care se prelungeşte în rodnicia Bisericii şi a întregii omeniri atunci când este primit Cuvântul reînnoitor al lui Dumnezeu. În acea zi, două femei s-au întâlnit în credinţă, apoi au petrecut împreună trei luni, susţinându-se reciproc, nu doar în lucrurile practice, ci şi într-un nou mod de a citi istoria.

Aşadar, surorilor şi fraţilor, Învierea intră în lumea noastră şi astăzi. Cuvintele şi alegerile morţii par să prevaleze, dar viaţa lui Dumnezeu întrerupe disperarea prin experienţe concrete de fraternitate, prin noi gesturi de solidaritate. Într-adevăr, înainte de a fi destinul nostru final, Învierea schimbă - suflet şi trup - modul nostru de a locui pe pământ. Cântarea Mariei, Magnificat-ul său, îi întăreşte în speranţă pe cei umili, pe cei flămânzi, pe slujitorii harnici ai lui Dumnezeu. Sunt femeile şi bărbaţii din Fericiri, care, chiar şi în necaz, văd deja invizibilul: puternicii daţi jos de pe tronuri, bogaţii lăsaţi cu mâinile goale, promisiunile lui Dumnezeu realizate. Este vorba de experienţe pe care, în fiecare comunitate creştină, ar trebui să putem spune cu toţii că le-am trăit. Par imposibile, dar Cuvântul lui Dumnezeu iese totuşi la lumină. Când se nasc legăturile cu care opunem răului cu binele, morţii cu viaţa, atunci vedem că nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu (cf. Lc 1,37).

Uneori, din păcate, acolo unde prevalează siguranţele umane, o anumită bunăstare materială şi acea relaxare care adoarme conştiinţele, această credinţă poate îmbătrâni. Atunci moartea preia controlul, sub forma resemnării şi a lamentării, a nostalgiei şi a nesiguranţei. În loc să vedem sfârşitul lumii vechi, noi căutăm totuşi ajutor: ajutorul celor bogaţi, al celor puternici, care este în general însoţit de dispreţul faţă de cei săraci şi cei umili. Biserica, însă, trăieşte în membrele sale fragile, reîntinereşte graţie Magnificat-ului lor. Şi astăzi, comunităţile creştine sărace şi persecutate, martori ai duioşiei şi ai iertării în locurile de conflict, făcători de pace şi constructori de punţi într-o lume fărâmată, sunt bucuria Bisericii, sunt rodnicia sa permanentă, primele roade ale Împărăţiei care vine. Mulţi dintre ei sunt femei, precum bătrâna Elisabeta şi tânăra Maria: femei pascale, apostole ale Învierii. Să ne lăsăm convertiţi de mărturia lor!

Fraţilor şi surorilor, când în această viaţă "alegem viaţa" (cf. Dt 30,19), atunci în Maria, ridicată la cer, avem motive să vedem destinul nostru. Ea ne este dăruită ca semn că Învierea lui Isus nu a fost un caz izolat, o excepţie. Toţi, în Cristos, putem înghiţi moartea (cf. 1Cor 15,54). Desigur, este o lucrare a lui Dumnezeu, nu a noastră. Totuşi, Maria este acea împletire de har şi libertate care ne îndeamnă pe fiecare dintre noi la încredere, la curaj şi la implicare în viaţa unui popor. "Mari lucruri a făcut pentru mine Cel Atotputernic" (Lc 1,49): fie ca fiecare dintre noi să experimenteze această bucurie şi să o mărturisească printr-un un cântec nou. Să nu ne fie teamă să alegem viaţa! În general, poate părea periculos, imprudent. Câte voci sunt mereu acolo care ne şoptesc: "Cine te pune să faci asta? Las-o baltă! Gândeşte-te la propriile tale interese". Acestea sunt voci ale morţii. Noi, în schimb, suntem discipoli ai lui Cristos. Iubirea sa ne împinge, suflet şi trup, în timpul nostru. Ca indivizi şi ca Biserică noi nu mai trăim pentru noi înşine. Tocmai aceasta - numai aceasta - răspândeşte viaţa şi face să prevaleze viaţa. Victoria noastră asupra morţii începe încă de acum.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu