© Vatican Media

Teme augustiniene în Leon al XIV-lea

Prietenia

"În toate lucrurile umane, nimic nu este drag omului fără un prieten", scria Sfântul Augustin într-o Scrisoare (130, 2, 4) către Proba, o nobilă romană din ilustra familie Aniciană, care îl întrebase cum să se roage şi ce să ceară de la Dumnezeu. În scrisoare, episcopul de Hipona enumeră prietenia printre adevăratele bunuri pe care oamenii trebuie să le caute. El ne îndeamnă să nu o limităm "în limite înguste", deoarece "ea îi cuprinde pe toţi cei cărora li se cuvin afect şi iubire, deşi este îndreptată mai uşor către unii şi mai ezitant către alţii" şi "se extinde chiar până la duşmani, pentru care suntem ţinuţi şi să ne rugăm. Astfel - continuă el - nu există nimeni în neamul omenesc căruia să nu i se cuvină iubire, bazată, dacă nu pe afecţiune reciprocă, cel puţin pe participarea la natura umană comună".

În aceste cuvinte este cuprins ceea ce marele Părinte al Bisericii consideră a fi esenţa prieteniei. Toată viaţa sa Augustin a experimentat nevoia acesteia, împreună cu dorinţa de înţelepciune; prietenia şi căutarea Adevărului sunt inseparabile în persoana sa. Este mare valoarea pe care o atribuie relaţiilor umane, prietenii sunt o prezenţă constantă în toată existenţa sa.

Sentimentul de prietenie a fost atât de puternic la sfântul nord-african încât a devenit un aspect fundamental al spiritualităţii augustiniene, căci cu prietenii Augustin împărtăşeşte căutarea lui Dumnezeu, dorinţa sa era să trăiască alături de persoanele "dragi" lui, "pentru a ne putea cerceta împreună sufletul nostru şi pe Dumnezeu. Astfel, oricine rezolvă primul problema îi va conduce cu uşurinţă şi pe ceilalţi la acelaşi rezultat" (Soliloqui I, 12, 20).

Iar această căutare comună este inima Regulii sale, aşa cum citim, de fapt, în capitolul 1,1: "Motivul esenţial pentru care v-aţi reunit împreună este acela ca să trăiţi în armonie în casă şi să aveţi unitate de minte şi de inimă îndreptaţi spre Dumnezeu". Dumnezeu este binele comun care ne îndeamnă să trăim în comunitate, este iubire care trebuie descoperită şi trăită, care devine caritate în relaţia cu ceilalţi şi duce la armonie.

Tocmai prietenia apare printre lucrurile cele mai dragi lui Leon al XIV-lea, care în unele ocazii a demonstrat natura convivială ce distinge familia călugărească la care aparţine, Ordinul Sfântului Augustin. Pentru Papa, ca şi pentru prelatul numidian, prieteniile facilitează drumul spre adevăr. "Unindu-ne în prietenie, construind comunitate - le spune pontiful noilor generaţii - putem găsi adevăratul sens al vieţii noastre"; întâlnindu-ne "ca prieteni, ca fraţi şi surori, într-o comunitate, într-o parohie, într-o experienţă de viaţă trăită împreună în credinţă", putem descoperi că "harul Domnului, iubirea lui Dumnezeu, ne poate vindeca într-adevăr, ne poate da forţa de care avem nevoie, poate fi izvorul acelei speranţe" de care avem cu toţii nevoie. A ne uni, pentru a "promova un mesaj de speranţă", aceasta este încurajarea lui Leon al XIV-lea, care consideră, de asemenea, prietenia un instrument pentru a creşte în propriul drum de credinţă (Mesaj video adresat tinerilor din Chicago şi din lume, 14 iunie).

Prieteniile Sfântului Augustin au fost variate şi nenumărate, cultivate cu iubire, hrănite prin împărtăşire, îngrijite, căutate, aprofundate, prezente în amabilităţi, în bucurii, în grijile zilnice, în momentele mai întunecate, în izbucnirea crizelor interioare, în cuceririle raţiunii, de-a lungul cărărilor credinţei, în înălţările către Dumnezeu. Cum să-l uităm pe Alipiu, "fratele inimii mele", aşa cum îl numea Augustin (Confesiuni IX, 4, 7), prietenul care a cunoscut neliniştile sale, cu care a împărtăşit reflecţii, întrebări, incertitudini, angoase şi dorinţe, şi el un căutător pasionat al adevărului.

Două convertiri paralele, cele ale celor doi prieteni, ambii originari din Tagaste, astăzi Souk Aharas, în Algeria. Aceeaşi frământare interioară care le tulbura sufletele se va rezolva în acelaşi moment. Alypius este, de fapt, martor al acelui "Tolle lege" (Confesiuni VIII, 12, 28-29), momentul în care prietenul său retor îşi încheie convertirea. La nouăsprezece ani, începuse să devină fervent "în căutarea înţelepciunii, plănuind să abandoneze, de îndată ce" o va "descoperi, toate speranţele deşarte şi furiile înşelătoare ale patimilor deşarte" pentru a se dedica total acesteia (VI, 11, 18). Acum, la treizeci de ani, aproape de acel adevăr mult dorit, Augustin nu se poate abandona lui, dar într-o zi, cu sufletul în frământare şi zguduit de "o ploaie mare de lacrimi", în timp ce prietenul său Alipiu este lângă el, aude o voce "ca a unui băiat sau a unei fete, nu ştiu, care spunea, cântând şi repetând de mai multe ori: «Ia şi citeşte!»". Are la îndemână "cartea apostolului", scrisorile Sfântului Paul, şi citeşte "în tăcere primul verset asupra căruia" "i-au căzut ochii", cu invitaţia de a abandona "beţiile" şi plăcerile trupeşti şi de a se îmbrăca "în Domnul Isus Cristos" (Rom 13,13-14). "O lumină, aproape, de certitudine" îi pătrunde "inima şi tot întunericul îndoielii se risipeşte". Augustin i-a dezvăluit cele întâmplate lui Alipiu, care "a cerut să vadă textul" şi "a privit dincolo de punctul" în care se oprise prietenul său. "Următorul pasaj spunea: «Şi primiţi cu braţele deschise pe cei slabi în credinţă». L-a referit la sine însuşi şi mi-a spus asta", relatează episcopul de Hipona, adăugând că "fără tulburare sau ezitare", Alipiu "s-a alăturat" lui în propunerea de a se consacra total lui Dumnezeu.

Printre numeroşii prieteni ai episcopului de Hipona, trebuie menţionat şi Nebridius, "un pasionat cercetător al fericirii umane, un examinator extrem de acut al celor mai dificile probleme" (Confesiuni VI, 10, 17), care dorea să înainteze în "cea mai arzătoare căutare a adevărului şi înţelepciunii" în viaţa comună. Motive familiale l-au împiedicat să se alăture comunităţii fondate în Tagaste de Augustin la întoarcerea sa din Italia.

Cei doi vor rămâne mereu distanţi, dar legaţi de afect reciproc şi vor compensa imposibilitatea de a discuta lucruri împreună prin menţinerea unei corespondenţe regulate.

Şi câte prietenii a legat tânărul Robert Prevost în Peru. În timpul celor doisprezece ani de misiune în Chulucanas şi Trujillo - unde toată lumea îl numeşte încă "părintele Roberto" - şi apoi în timpul celor aproximativ nouă ani petrecuţi printre locuitorii din Chiclayo - dieceza al cărei episcop a fost - şi Callao - încredinţat administraţiei sale apostolice în 2020 - acele nenumărate relaţii umane create, cultivate şi îngrijite l-au determinat să-şi facă şi mai mult spaţiu în inima sa, deschizând-o tuturor. Dovadă în acest sens este, de exemplu, discursul papei din 19 mai adresat reprezentanţilor diferitelor Biserici, comunităţi ecleziale şi altor religii, care îndeamnă la fraternitate: "Drumul nostru comun poate şi trebuie să fie înţeleasă şi într-un sens larg, care îi implică pe toţi, în spiritul fraternităţii umane". Şi apoi discursul său din 10 iunie adresat reprezentanţilor pontificali, îndemnându-i să "construiască relaţii acolo unde este mai dificil", dar păstrând "umilinţa".

În ultimii ani, sinteza lui Augustin a experienţelor sale legate de prietenie este cristalizată în Cetatea lui Dumnezeu - dedicată, printre altele, unui prieten, Marcellinus, un funcţionar imperial trimis la Cartagina în 411 pentru a pune capăt conflictului dintre donatişti şi catolici -, în care afirmă: "În această convieţuire umană, atât de plină de erori şi de suferinţe, numai credinţa sinceră şi solidaritatea prietenilor adevăraţi şi buni ne mângâie" (19, 8).

El recunoscuse deja în Confesiuni că "prietenia dintre oameni" este "încântătoare pentru legătura iubitoare cu care uneşte multe suflete" (X, 5, 10) şi îi descria nuanţele, evocând angoasa şi durerea pierderii unui prieten foarte drag. "Cea mai mare mângâiere şi alinare îmi veneau din încurajările altor prieteni, cu care aveam în comun iubirea a ceea ce iubeam", mărturiseşte el, specificând că ceea ce îi captiva sufletul erau şi "conversaţiile, râsul în companie, schimbul de curtoazii afectuoase, lecturile comune ale unor cărţi plăcute, petrecerile comune, uneori frivole, alteori decente, dezacordurile ocazionale, fără ranchiună, ca a oricărui om cu sine însuşi, şi consensurile cele mai frecvente, condimentate de aceleaşi, foarte rare dezacorduri; fiecare fiind când învăţător, când discipol al celuilalt, nostalgia nerăbdătoare a celor care sunt departe, primirile festive ale celor care se întorc. Acestea şi alte semne similare ale inimilor îndrăgostite unele de altele, exprimate de gură, de limbă, de ochi şi de mii de gesturi dintre cele mai încântătoare, sunt, aş spune, iasca flăcării care topeşte împreună sufletele şi face unul singur din multe. Toate acestea sunt iubite în prieteni" (IV, 8, 13-9, 14).

Însă, pentru Augustin totul converge în Dumnezeu şi, din acest motiv, tot în Confesiuni, el specifică: "Nu există prietenie adevărată decât atunci când tu o legi între persoane care îţi sunt apropiate cu legătura iubirii revărsate în inimile noastre prin lucrarea Duhului Sfânt care ne-a fost dat" (IV, 4, 7).

Papa încurajează această prietenie, întemeiată în Dumnezeu, propunând preoţilor "un elan în fraternitatea sacerdotală", care trebuie să fie întemeiată "într-o viaţă spirituală solidă, în întâlnirea cu Domnul şi în ascultarea Cuvântului său", pentru că numai cu "această hrană" se pot trăi "relaţii de prietenie" (Discurs adresat clerului din Dieceza de Roma, 12 iunie). Pentru cei care se pregătesc pentru preoţie, invitaţia lui Leon este de a "cultiva întotdeauna comuniunea" în seminar; pentru formatori, să "fie buni tovarăşi de drum pentru seminariştii" încredinţaţi lor (Discurs adresat seminariştilor din diecezele din Triveneto, 25 iunie); pentru episcopi să dea "un exemplu de iubire fraternă faţă de" coadiutorii sau auxiliarii lor, faţă de episcopii emeriţi "şi faţă de episcopii diecezelor învecinate" şi "faţă de cei mai apropiaţi colaboratori, precum şi faţă de preoţii aflaţi în dificultate sau bolnavi" (Discurs adresat episcopilor cu ocazia Jubileului lor, 25 iunie). Dar papa le cere şi să cultive şi să promoveze prietenia cu Cristos. "Trebuie să experimentăm personal intimitatea cu Învăţătorul, faptul de a fi fost priviţi, iubiţi şi aleşi de el fără merit şi prin har pur", deoarece, de exemplu, este "experienţa personală a prieteniei cu Cristos" pe care o transmite fiecare preot. "A deveni prieteni ai lui Cristos înseamnă a fi formaţi în relaţii, nu numai în competenţe", subliniază Leon al XIV-lea (Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea Internaţională "Preoţi fericiţi", 26 iunie), deoarece "numai cei care trăiesc în prietenie cu Cristos şi sunt impregnaţi de Duhul său pot vesti cu autenticitate, pot mângâia cu compasiune şi pot conduce cu înţelepciune" şi înseamnă, de asemenea, "a trăi ca fraţi între preoţi şi între episcopi, nu ca nişte concurenţi sau individualişti", de aceea "preoţi care sunt prieteni ai lui Cristos" sunt cei care sunt "capabili să iubească, să asculte, să se roage şi să slujească împreună". Pentru pontif, prietenia trebuie să existe şi în comunităţile ecleziale, unde trebuie să strălucească "stilul fraternităţii" (Mesaj adresat preoţilor cu ocazia zilei sfinţirii sacerdotale, 27 iunie).

Augustin împărtăşea conceptul de prietenie al lui Cicero. Ilustrul orator şi filozof roman a definit-o ca o legătură socială în comunitatea universală, o valoare indispensabilă şi o armonie a sentimentelor religioase, civile şi politice. "El afirmă, şi afirmă pe bună dreptate", scrie despre Cicero episcopul de Hipona prietenului său Martianus (Scrisoarea 258), "că prietenia este un acord perfect asupra tuturor lucrurilor divine şi umane, însoţit de afect binevoitor". Dar marele Părinte al Bisericii îmbogăţeşte această definiţie în lumina credinţei creştine, subliniind că adevărata prietenie este "în Cristos Isus, Domnul nostru, pacea noastră autentică şi genuină". Şi din nou în lucrarea sa Împotriva celor două scrisori ale pelagienilor (I, 1, 1) clarifică: "Ce altceva este prietenia, care îşi ia numele doar din iubire şi este fidelă doar în Cristos, numai în care poate fi şi veşnică şi fericită?". Acest ultim citat a fost ales de Leon al XIV-lea la veghea de rugăciune pentru Jubileul Tinerilor din 2 august, ca răspuns la o întrebare pusă de o tânără mexicană de douăzeci şi trei de ani despre cum să găsească prietenii sincere. Cuvintele papei de pe esplanada Tor Vergata amintesc de Augustin: "Relaţiile umane, relaţiile noastre cu ceilalţi oameni, sunt indispensabile pentru fiecare dintre noi, începând cu faptul că toţi bărbaţii şi femeile din lume se nasc copii ai cuiva. Viaţa noastră începe graţie unei legături şi prin legături creştem". Adresându-se tinerilor din întreaga lume, pontiful a menţionat "tinereţea turbulentă" a episcopului de Hipona, care "a căutat adevărul, adevărul care nu înşeală, frumuseţea care nu trece" şi "a găsit o prietenie sinceră, o iubire capabilă să dea speranţă", "întâlnindu-l pe Isus Cristos" şi "şi-a construit viitorul" urmându-l.

"Adevărata prietenie este întotdeauna în Isus Cristos, cu încredere, iubire şi respect", a explicat Papa, întorcându-se din nou la Sfântul Augustin pentru a sublinia că "cine îl iubeşte pe Dumnezeu în prietenul său îşi iubeşte cu adevărat prietenul" (Predica 336). Dar Leon a oferit şi alte învăţături; în primul rând, că prietenia este "temelia credinţei" şi "nu este numai un ajutor printre multe altele în construirea viitorului: este steaua noastră polară", pentru aceasta "atunci când prieteniile noastre reflectă această legătură intensă cu Isus, ele devin cu siguranţă sincere, generoase şi adevărate". Şi astfel, dacă ne iubim unii pe alţii în Cristos, dacă suntem capabili să "îl vedem pe Isus în ceilalţi", "prietenia poate schimba cu adevărat lumea", pentru că "este o cale spre pace".

Tiziana Campisi

(După L'Osservatore Romano, 12 august 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu