Invitaţie la solemnitatea Fericitei Veronica

In te, Domine, speravi: non confundar in aeternum (Te Deum)

Trec anii, iar nădejdea noastră în moştenirea Raiului bunului Dumnezeu creşte odată cu noi. Mici şi mari, tineri, adulţi şi bătrâni, toţi însemnaţi cu semnul crucii, trăim botezul nostru în mijlocul acestei lumi, fiind ghidaţi în acest pelerinaj al nostru de Domnul Isus, prin martorii, sfinţii săi, care "l-au învins pe cel rău prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa până la moarte" (Apoc 12,11).

Din mijlocul acestei mulţimi nenumărate, Fericita Veronica nu încetează să mijlocească pentru fiecare dintre noi, iar mărturia vieţii ei devine pe zi ce trece mai limpede şi mai atrăgătoare pentru omul timpului nostru şi pentru toţi cei care vor şi nădăjduiesc în marea milă a Domnului Dumnezeu.

Anul jubiliar în care ne aflăm şi care poartă frumosul titlu de "pelerini ai speranţei" ne invită, într-adevăr, să ne punem iară în mişcare, pentru a retrezi în noi dorul după veşnicie, străbătând în speranţă drumurile acestei lumi şi oferindu-i noi şi noi motive de a-l plămădi, pentru ca oricine o priveşte să poată spune asemenea Făcătorului, la începutul creaţiei: au "privit toate cele pe care le făcuse şi, iată, erau foarte bune" (Gen 1,31).

Întru această speranţă a trăit Fericita noastră, fericita Moldovei, Fericita Veronica, nestând pe loc nici o clipă, totdeauna pelegrinând de la Dumnezeu la om şi de la om la Dumnezeu, invitând pe fiecare să-şi asume chemarea divină primită la botez, şi să fie indicatoare spre Cer. Drumul - o ştim bine - nu i-a fost uşor, nici presărat cu petale de flori, cât mai degrabă cu multă suferinţă, dar pe toate le-a întrecut nădăjduind în prezenţa Domnului. Ştiind bine "că acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci vom vedea faţă în faţă" (1Cor 13,12), şi-a asumat "partea ei de moştenire", ducându-şi crucea în mijlocul colbului. Dar ştia la fel de bine că, la capătul pelerinajului, îl "va cunoaşte pe deplin" (ibidem), pe Dumnezeul ei. Experimentând greutatea drumului, dar şi ispita de a-l abandona, alegând calea largă a rătăcirii, scria ea pentru noi: "Să nu crezi că totul e pierdut, când lucrurile nu corespund aşteptărilor tale". Nimic, dar nimic nu este pierdut, şi nu se va pierde niciodată, dacă vom altoi aşteptările noastre pe cele ale Veşnicului.

Trecem şi noi, deseori, mai ales după eforturi imense în procesul nostru de convertire, prin urâta ispită de a ceda. "Nu merită!, Nu sunt capabil!, Nu-i Cerul pentru mine!, De ce numai eu!", şi multe alte asemenea scuze lipsite de evlavie, dar nu, nu trebuie să cedăm cu niciun chip, pentru niciun motiv, chiar dacă ni s-ar cere viaţa în schimb. Exemplul ei nu este singular, nici nu aparţine unei lumi de mult apuse, în care oamenii erau mai curajoşi şi mai sfinţi. Nu, niciodată! Să ne deschidem ochii bine, căci suntem înconjuraţi mult mai mult decât am putea crede noi de oameni dornici de mântuire, de copiii şi de tineri buni, de mame şi de taţi sfinţi, şi de bătrâni plini nu numai de ani, ci şi de înţelepciune cerească, de sfinţii "vecinii noştri" (Papa Francisc), şi, nu, lumea asta nu este rea, lumea asta este atât de bună, încât n-ar ajunge toată viaţa pentru a o povesti generaţiilor prezente şi viitoare. Iar ea este bună pentru că Dumnezeu nu încetează să fie bun, în această horă fiind invitaţi şi noi să intrăm, noi cu toţi ai noştri.

Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece, nici să fim naivii iremediabili de rând, nevăzând răul care mişună în jurul nostru. Dar el, răul, nu există în stare pură şi nici n-ar exista dacă noi nu l-am face, cu mânuţele noastre vesele şi "degrabă vărsători de sânge". Răul are şi va avea zile atâta timp cât noi îi vom împrumuta dintr-ale noastre şi astfel îl vom hrăni ca pe un "leu care rage şi care dă târcoale căutând pe cine să înghită! Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri răspândiţi în lume îndură aceleaşi suferinţe! Iar Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat la gloria sa veşnică în Cristos Isus, după ce veţi fi suferit puţin, el însuşi vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere, vă va face neclintiţi. Lui să-i fie puterea în veci! Amin!" (1Pt 5, 8-11).

Însăşi Fericita Veronica l-a întâlnit sub chipul înrăit al tânărului - căci Răul este mai totdeauna tânăr - fiind hrănit, de obicei, cu părţile cele mai bune ale zilelor oamenilor - dar nu i-a cedat, deoarece ştia "în cine şi-a pus credinţa şi nădejdea" (cf. 2Tim 1, 12). Să nu permitem, aşadar, ca răul să ne căpuşeze zilele şi-aşa numărate ale vieţii noastre.

Fericita Veronica este martora acestei bunătăţi frânte din bunătatea milostivului şi iubitorului nostru Dumnezeu. Fericita Veronica ne invită să privim şi să iubim lumea, familia, comunitatea în care ne trăim zilele cu ochii lui Dumnezeu care, privind din Cer şi astăzi spre noi, cred că ar repeta acelaşi vers mângâietor de la începuturi: "A privit toate cele pe care le făcuse şi, iată, erau foarte bune" (Gen 1, 31).

Întru lauda lui Dumnezeu vă invităm şi anul acesta la solemnitatea ei din 25 şi 26 august, ca să gustăm niţel din Raiul coborât pe pământ, la Nisiporeşti, de unde ea străpunge Cerul în fiecare zi, pentru a duce rugăciunile noastre către Dumnezeu, şi pentru a ne aduce de acolo dragostea fără margini a aceluiaşi Domn şi Tată al nostru.

Fericită Veronica, roagă-te pentru noi!

Pr. Damian Gheorghe Pătraşcu,
ministru provincial

Nisiporeşti: Invitaţie la pelerinaj în solemnitatea Fericitei Veronica Antal (25-26 august)