© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Jubileul tinerilor (Duminica a XVIII-a de peste an, 3 august 2025)

Preaiubiţi tineri,

După veghea pe care am trăit-o împreună aseară, ne adunăm astăzi pentru a celebra Euharistia, sacramentul dăruirii totale de sine a Domnului pentru noi. În această experienţă, ne putem imagina că reparcurgem drumul parcurs în seara de Paşte de discipolii din Emaus (cf. Lc 24,13-35): mai înainte se îndepărtau de Ierusalim înfricoşaţi şi dezamăgiţi; plecau convinşi că, după moartea lui Isus, nu mai era nimic de aşteptat, nimic de sperat. Şi în schimb l-au întâlnit chiar pe el, l-au primit ca tovarăş de călătorie, l-au ascultat în timp ce le explica Scripturile şi, în final, l-au recunoscut la frângerea pâinii. Ochii lor s-au deschis atunci, iar vestea plină de bucurie a Paştelui a găsit loc în inima lor.

Liturgia de astăzi nu ne vorbeşte direct despre acest episod, dar ne ajută să reflectăm asupra a ceea ce relatează în el: întâlnirea cu Cristos Înviat care schimbă existenţa noastră, care luminează afectele, dorinţele, gândurile noastre.

Prima lectură, luată din Cartea lui Qohelet, ne invită să luăm contact, asemenea celor doi discipoli despre care am vorbit, cu experienţa limitei noastre, cu finitudinea lucrurilor trecătoare (cf. Qoh 1,2; 2,21-23); iar psalmul responsorial, care îi face ecou, ne oferă imaginea "ierbii care răsare; dimineaţa înfloreşte şi creşte, seara este cosită şi se usucă" (Ps 90,5-6). Acestea sunt două avertismente puternice, poate puţin şocante, dar nu trebuie să ne înspăimânte, ca şi cum ar fi subiecte "tabu", de evitat. Fragilitatea despre care vorbesc este, de fapt, parte din minunea care suntem. Să ne gândim la simbolul ierbii: nu este foarte frumoasă o pajişte înflorită? Desigur, este delicată, alcătuită din tulpini subţiri, vulnerabile, supuse uscării, îndoirii, ruperii, dar în acelaşi timp rapid înlocuite de altele care răsar după ele şi pentru care primele devin cu generozitate hrană şi îngrăşământ, pe măsură ce se consumă pe pământ. Aşa trăieşte câmpul, reînnoindu-se încontinuu, şi chiar şi în lunile geroase de iarnă, când totul pare tăcut, energia sa freamătă sub pământ şi se pregăteşte să explodeze, primăvara, în mii de culori.

Şi noi, dragi prieteni, suntem făcuţi aşa: suntem făcuţi pentru asta. Nu pentru o viaţă în care totul este dat de bun şi fix, ci pentru o existenţă care se regenerează constant în dăruire, în iubire. Şi astfel aspirăm continuu la ceva "mai mult" pe care nicio realitate creată nu ni-l poate oferi; simţim o sete mare şi arzătoare, atât de mare încât nicio băutură din această lume nu o poate potoli. În faţa acestei sete, să nu ne amăgim inima, încercând să o potolim cu surogate ineficiente! Să o ascultăm, mai degrabă! Să o facem un scăunel pe care să ne putem urca, astfel încât, asemenea copiilor, în vârful picioarelor spre fereastra întâlnirii cu Dumnezeu. Ne vom afla în faţa lui, care ne aşteaptă, ba chiar bate uşor la geamul sufletului nostru (cf. Ap 3,20). Şi este frumos, chiar şi la douăzeci de ani, să ne deschidem larg inimile către el, să-i permitem să intre şi apoi să ne aventurăm cu el spre spaţiile veşnice ale infinitului.

Sfântul Augustin, vorbind despre intensa sa căutare a lui Dumnezeu, se întreba: "Care este deci obiectul speranţei noastre [...]? Este pământul? Nu. Ceva care vine din pământ, precum aurul, argintul, copacii, recoltele, apa [...]? Aceste lucruri sunt plăcute, aceste lucruri sunt frumoase, aceste lucruri sunt bune" (Sermo 313/F, 3). Şi încheia: "Caută cine le-a creat, el este speranţa ta" (ibid.). Gândindu-se apoi la drumul pe care îl parcursese, se ruga spunând: "Tu [Doamne] erai în mine şi eu eram afară. Acolo te căutam [...]. M-ai chemat şi strigătul tău mi-a străpuns surzenia; ai strălucit şi splendoarea ta mi-a risipit orbirea; mi-ai răspândit mireasma ta şi am respirat şi am tânjit după tine, am gustat (cf. Ps 33,9; 1Pt 2,3) şi mi-e foame şi sete (cf. Mt 5,6; 1Cor 4,11); m-ai atins şi am ars de dorinţa păcii tale" (Confesiuni, 10,27).

[În spaniolă] Surori şi fraţi, acestea sunt cuvinte foarte frumoase, care amintesc de ceea ce Papa Francisc spunea la Lisabona, în timpul Zilei Mondiale a Tineretului, altor tineri ca voi: "Fiecare este chemat să se confrunte cu mari întrebări care nu au [...] un răspuns simplist sau imediat, ci ne invită să întreprindem o călătorie, să ne depăşim pe noi înşine, să mergem dincolo [...], spre o decolare fără de care nu există zbor. Să nu ne alarmăm, aşadar, dacă ne simţim interior însetaţi, neliniştiţi, neîmpliniţi, doritori de sens şi de viitor [...]. Nu suntem bolnavi, suntem vii!" (Discurs pentru Întâlnirea cu Tinerii Universitari, 3 august 2023).

[În engleză] Există o întrebare arzătoare în inimile noastre, o nevoie de adevăr pe care nu o putem ignora, care ne face să ne întrebăm: ce este adevărata fericire? Care este adevăratul sens al vieţii? Ce ne poate elibera de a fi prinşi în lipsa de sens, plictiseală şi mediocritate?

În ultimele zile, aţi avut multe experienţe frumoase. Aţi întâlnit alţi tineri din diferite părţi ale lumii şi din culturi diverse. Aţi făcut schimb de cunoştinţe, aţi împărtăşit aşteptări şi aţi intrat în dialog cu oraşul prin artă, muzică, tehnologie şi sport. La Circo Massimo, v-aţi apropiat şi de sacramentul Pocăinţei şi aţi primit iertarea lui Dumnezeu, cerându-i ajutorul pentru a trăi o viaţă bună.

În toate acestea, puteţi percepe un răspuns important: plinătatea existenţei noastre nu depinde de ceea ce acumulăm şi nici, aşa cum am auzit în Evanghelie, de ceea ce posedăm (cf. Lc 12,13-21). Mai degrabă este legată de ceea ce primim cu bucurie şi împărtăşim (cf. Mt 10,8-10; In 6,1-13). A cumpăra, a acumula, a consuma nu este suficient. Trebuie să ne ridicăm ochii, să privim în sus, spre "lucrurile de sus" (Col 3,2), pentru a ne da seama că totul are sens, printre realităţile lumii, numai în măsura în care foloseşte la unirea cu Dumnezeu şi cu fraţii în caritate, făcând să crească în noi "sentimente de duioşie, de bunătate, de umilinţă, de blândeţe, de răbdare" (Col 3,12), de iertare (cf. ivi, v. 13), de pace (cf. In 14,27), precum cele ale lui Cristos (cf. Fil 2,5). Şi în acest orizont vom înţelege tot mai mult ce înseamnă că "speranţa [...] nu înşeală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (cf. Rom 5,5).

Preaiubiţi tineri, speranţa noastră este Isus. El este, aşa cum spunea Sfântul Ioan Paul al II-lea, "cel care vă inspiră dorinţa de a face ceva măreţ din viaţa voastră [...], pentru a vă îmbunătăţi pe voi înşivă şi societatea, făcând-o mai umană şi fraternă" (A XV-a Zi Mondială a Tineretului, Veghe de Rugăciune, 19 august 2000). Să rămânem uniţi cu el, să rămânem mereu în prietenia sa, cultivând-o cu rugăciunea, adoraţia, Împărtăşania euharistică, Spovada frecventă, caritatea generoasă, aşa cum ne-au învăţat fericiţii Piergiorgio Frassati şi Carlo Acutis, care vor fi proclamaţi în curând sfinţi. Aspiraţi la lucruri măreţe, la sfinţenie, oriunde v-aţi afla. Nu vă mulţumiţi cu mai puţin. Atunci veţi vedea lumina evangheliei crescând în fiecare zi, în voi şi în jurul vostru.

Vă încredinţez Mariei, Fecioara speranţei. Cu ajutorul său, întorcându-vă în ţările voastre în zilele următoare, în toate părţile lumii, continuaţi să mergeţi cu bucurie pe urmele Mântuitorului şi contagiaţi-i pe toţi cei pe care îi întâlniţi cu entuziasmul vostru şi cu mărturia credinţei voastre! Drum bun!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu