© Vatican Media

Călătorie în Peru pe urmele lui Prevost

Printre casele augustinienilor şi parohiile din Trujillo unde viitorul Leon al XIV-lea a petrecut unsprezece ani din misiunea sa

Roberto, parohul "jovencito" pe care toţi îl voiau alături

În Trujillo, cea mai recurentă anecdotă despre Robert Francis Prevost este că ziua sa de naştere era sărbătorită de cel puţin cincisprezece ori. O dată cu confraţii augustinieni, o dată în parohie, o dată cu un cuplu de bătrâni, de multe ori cu numeroasele familii pe care le asista. Toată lumea se bucura să petreacă ore de sărbătoare cu acest gringo slab venit din Statele Unite, cu tonul său blând şi manierele rezervate, cu inteligenţă ascuţită şi intuiţia tipică a unuia care are abilităţi de lider.

"Un om al apropierii, dar şi al exigenţei", îl aminteşte părintele augustinian Juan. "Un om bun", spune María, sacristana Parohiei "Sfânta Ríta de Cascia". "Un jovencito (tinerel) umil şi amabil", spune Ivonne.

Trujillo, capitala regiunii La Libertad din nordul Peruului, se mândreşte cu unsprezece ani împreună cu omul pe care lumea îl cunoaşte astăzi ca Leon al XIV-lea. "A petrecut mai mult timp aici decât în Chiclayo", glumesc localnicii – nu pentru mult timp – făcând aluzie la "rivalitatea" cu dieceza unde Prevost a fost episcop. Misionarul din Chicago a ajuns în Trujillo în 1987 şi a fost formator pentru viitorii augustinieni din vicariatul San Juan de Sahagún, apoi profesor universitar şi paroh. Mai presus de toate paroh, la "Santa Ríta de Cascia" şi "Nuestra Señora de Montserrat", cu mai presus de toate dat de iubirea profundă pe care credincioşii din ambele parohii o exprimă pentru acest om cu mult înainte de a fi ales pe scaunul lui Petru.

Apropiere, milostivire, duioşie: ceea ce Papa Francisc a numit cele trei "caracteristici" ale lui Dumnezeu, "Părintele Roberto" – aşa cum îl mai numesc locuitorii din Trujillo, corectându-se imediat cu "disculpe, Papa León!" – a devenit un exemplu concret în rândul populaţiei unui oraş care, poate mai mult decât oricare altul din America de Sud, manifestă tensiunea dintre bogăţie şi sărăcie.

Trujillo este, de fapt, un teritoriu al contradicţiilor. Arhitectural, cu clădirile sale antice, una dintre cele mai mari Plazas de Armas de pe continent, o catedrală maiestuoasă şi, la mai puţin de 20 de minute de mers cu maşina, mahalale cu case dărăpănate şi întindere de colibe construite din chirpici. Contradicţii urbane, între staţiunile balneare, o atracţie turistică şi, vizavi, tarabe cu fructe, minimarketuri pustii şi baruri care fac reclamă la "cafeaua italienă" – dar cu un singur "F". În sfârşit, contradicţii sociale, între afaceri înfloritoare şi rate ridicate ale criminalităţii, între super-bogaţii care se întâlnesc seara în "cluburi" pentru a savura whisky şi bucătărie cu stele Michelin şi, la câţiva metri distanţă, pe stradă, printre maşini blocate de trafic, bărbaţi care îşi trag copiii mici de mână în timp ce încearcă să vândă pungi de chifles (chipsuri) şi popcorn.

Prevost a văzut şi a trăit toate acestea, cufundându-se până la temeliile vieţii sociale şi ecleziale din Trujillo, aşa cum făcuse cu ani în urmă, când a sosit pentru prima dată în Chulucanas. Casa augustinienilor de pe Avenida La Marina este impregnată de amintirile sale, precum şi de parfumul de mahon şi al plantelor de curte. Confraţii menţin intactă camera lui "Roberto" ca şi cum ar fi fost o relicvă: reverenda neagră şi stola liturgică brodată cu stema Sfântului Augustin, atârnate pe uşa unui dulap; ediţia din 1983 a codului de Derecho canonico, aşezat pe noptieră, între o cruce şi icoana Madre del Buen consejo (Maica Bunului Sfat); caiete deschise pe birou, cu notiţe şi scrisori şi semnătura cursivă scrisă cu o caligrafie mică: Robert Francis Prevost, OSA.

Părintele Alberto Saavedra, purtând o cămaşă cu mânecă scurtă şi şlapi – genul pe care îi poartă toată lumea în Trujillo, indiferent de străzi şi de vreme – arată camera. De asemenea, ne conduce în capela de dedesubt, cu pereţii săi vişinii. "Aici, părintele Prevost celebra Liturghia în fiecare zi", spune augustinianul, ca şi cum ar conduce un tur al muzeului: "Aceasta este banca unde stătea să se roage, acestea sunt vitraliile importate din SUA".

Pe pereţi se remarcă o placă având o fotografie şi inscripţia: "Luis M. Prevost, bienhector, amigo y hermano" (Luis M. Prevost, binefăcător, prieten şi frate). Este un omagiu adus tatălui actualului Pontif, binefăcător al comunităţii unde fiul său era maestru al călugărilor. Printre aceştia se numără şi părintele Alberto, care, însă, este reticent în a împărtăşi amintiri personale: "Ne trimitea întotdeauna o felicitare de ziua noastră", spune el scurt.

Părintele Ramiro Castillo, vicar superior al augustinienilor din nordul Peruului, este în schimb o bogăţie de anecdote şi amintiri. Privirea sa scrutătoare, atitudinea sa de jefe (de şef), se topesc într-un zâmbet în timp ce stă lângă fântâna din curte şi arată un teanc de fotografii: "Sunt preţioase, eh!". Toate sunt imagini inedite ale tânărului Robert Prevost din anii petrecuţi în Trujillo, în timpul liturghiilor în biserici şi parcuri, în pelerinaje, pe şantierele din parohii. "Este o persoană cu o profundă spiritualitate augustiniană, dedicat muncii sale, care a petrecut atât de mult timp ascultându-ne pe noi, tinerii", spune Ramiro, care a fost fiu spiritual, elev şi prieten al lui Prevost. "Pentru mine, este o figură importantă… Era directorul meu spiritual", explică el, scoţând o fotografie cu el însuşi la douăzeci de ani, cu părul creţ şi un tricou alb, îmbrăţişându-l pe viitorul Pontif. "A făcut istorie în acest oraş, dar şi în inima tuturor celor care l-au cunoscut".

Mai ales în comunitatea de agustinos: "Ne suna constant pentru a întreba: "Te simţi bine în această casă? Cum merge sănătatea? Şi vocaţia? Reuşeşti să te rogi?". Era atent cu noi toţi în general, foarte apropiat, afectuos. Amabil, dar întotdeauna serios. Şi mai presus de toate, calm". Participa la activităţile zilnice "ca unul dintre noi". Şi "ca unul dintre noi", nu dispreţuia cinele şi zilele de naştere, împărtăşind prăjituri, îngheţată sau tipicul ceviche. "Uite", spune părintele Ramiro, arătând o altă fotografie a papei într-o jachetă uşoară şi o tricou cu dungi: "Şi-a sărbătorit ziua de naştere timp de 15 zile pentru că oamenii îl iubeau atât de mult încât îl invitau peste tot".

Părintele Juan Seminario, format şi el de maestrul călugărilor de atunci, zâmbeşte într-un colţ. "Roberto nu este genul care vorbeşte doar de dragul de a vorbi; mai degrabă, înainte de a vorbi, meditează şi îşi măsoară cuvintele, pentru a corecta sau a aborda o situaţie nedreaptă". Mai presus de toate, spiritualitatea sa era puternică: "Prima persoană pe care o vedeam în capelă dimineaţa devreme era el. Era «dornic» de Dumnezeu". Şi "era exigent, eh! De la noi pretindea mai ales formarea academică", spune călugărul. El mărturiseşte că i-a trimis papei un mesaj pe WhatsApp în seara alegerii. "Mi-a răspuns… I-am scris să fie acelaşi ca întotdeauna, acelaşi om al rugăciunii, al ascultării, al reflecţiei. Şi cred că Leon al XIV-lea va fi întotdeauna părintele Roberto, omul zâmbetului şi al exigenţei".

Mesaje – multe mesaje – au venit şi din parohiile "Santa Ríta" şi "Montserrat". După 8 mai, ambele au realizat un afiş mare cu chipul papei, înconjurat de dedicaţii, urări de bine, rugăciuni. În prima, afişul este expus într-o ramă de lemn într-un colţ al bisericuţei, predominant în nuanţă albastră. Aici se celebrează liturghii şi sărbători, cum ar fi seara de 24 de ore de dans şi cântece organizată în onoarea "Papei peruvian", ale cărei videoclipuri au devenit virale pe reţelele de socializare.

Acum un deceniu, la "Santa Ríta" nu era nici măcar pavimentul, explică María Llopla, o femeie de 86 de ani originară din Cajamarca, care este sacristană de mult timp. Pe părintele Roberto şi-l aminteşte bine: "Un om nobil, un bun paroh, disponibil pentru orice i se cerea şi oriunde se afla. Iubea mult copiii, respecta femeile şi era la fel cu toată lumea. Eram copiii săi, fraţii săi, familia sa".

Şi María a găzduit una dintre celebrele zile de naştere ale "părintelui" la ea acasă. "Şi eu!", intervine Marlene Roselló. Chicoteşte amintindu-şi de cererea lui Prevost, privind fotografiile cu el cu mâncare în mână sau în gură: "«Marlene, draga mea – mi-a spus el – te rog să nu distribui aceste fotografii. S-ar putea să creadă că sunt lacom!»" Expresia feţei i se schimbă amintindu-şi de seara lui Habemus Papam: "Nu ne-a venit să credem! Părinte Roberto! L-am văzut mergând pe aici!". Schimbă fotografii din serile petrecute cu viitorul papă cu ceilalţi enoriaşi: "Tu erai aici? Îţi aminteşti? Şi eu am asta!". Unele au fost făcute de Jorge "Coco" Montoro, care ţine cu mândrie "camara", aparatul foto personal al parohului de atunci Roberto, pe care acesta i l-a dat înainte de a se întoarce în Statele Unite: "E veche, cam grea, dar bună".

Dacă vorbim despre cadouri, cel mai semnificativ a fost primit de Ivonne Leiva: o casă întreagă. Văduvă, mamă a patru copii, l-a întâlnit pe Prevost în 1992, când şi-a început rolul de administrator parohial la "Nuestra Señora de Montserrat". Îşi aminteşte şi acum prima întâlnire cu acel "tinerel": "Ne aşteptam la un bărbat matur, mai în vârstă, cu părul gri; în schimb, a apărut un băiat în blugi. Mi-a spus: «Spuneţi-mi, părinte Roberto. Sunt Robert, dar spuneţi-mi Roberto»". Prima lor conversaţie a fost în faţa unei farfurii de frijolitos (fasole) cu pellejito (carne de porc) şi salată: "A intrat şi a spus: «Miroase bine!». «Părinte, să vă ofer puţin?». «Da, mulţumesc, foarte gustos!». Nu a avut nicio reţinere să încerce o altă bucătărie, accepta totul".

"Avea întotdeauna răbdare", mai relatează Ivonne. "Dacă alţii, de exemplu, se agitau într-o discuţie, el spunea: «Mă duc să beau un pic de apă». Şi îşi lua timpul necesar înainte de a se întoarce pentru a răspunde". Dar femeia, mai presus de toate, nu poate uita angajarea viitorului papă de a-i acorda o casă în teritoriul parohial. Îşi mută ochelarii pentru a-şi şterge lacrimile, Ivonne, gândindu-se la acele momente: "Ne-a sprijinit mult, permiţându-ne să rămânem aici. Şi ni l-a făcut cunoscut pe Dumnezeu, a întărit credinţa noastră. Copiii mei au fost botezaţi de el, au slujit ca ministranţi, au primit Mirul. Ne-a întărit ca familie în credinţă".

Salvatore Cernuzio

(După L’Osservatore Romano, 15 iulie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu