Preotul şi perna

Mă aflu la o sfinţire de biserică. Nu-s chiar atât de important! Prin urmare am prins un loc abia în banca a doua, undeva spre perete. Numai bine să trăiesc momentul cât se poate de liniştit şi profund! După noi, cei din bancă, intră episcopul consacrator şi ceilalţi episcopi, preotul "constructor", câţiva părinţi decani, alţi invitaţi de seamă, autorităţi şi binefăcători, asta după ce tocmai avusese loc ritualul "extern" al sfinţirii bisericii.

Se intră în biserică, iar Liturghia de sfinţire şi de consacrare îşi urmează cursul conform ritualului...

Printre diferitele rituri specifice, încă îl mai văd pe paroh, căci el e constructorul, ba agitat, ba senin, ba transpirat, ba emoţionat, dar, una peste alta, mulţumit de ceea ce a ieşit!

La final nu mai contenesc cuvintele de laudă...

În sfârşit, totul s-a terminat, episcopul/episcopii s-au întors acasă, oaspeţii şi ei, credincioşii s-au dus la casele lor, iar el, "părintele ctitor", intră singur în camera sa spre a se odihni după o zi destul de încărcată. E frânt, dar mulţumit!

Îşi spune în grabă rugăciunea Vesperelor şi Completoriul, pentru că "îi cădeau ochii" de oboseală şi în sfârşit, iată-l în pat! Este pentru prima dată când respiră uşurat; nu mai trebuie să alerge după materiale, după muncitori, după arhitect, nu se mai gândeşte la cum va ieşi prezbiteriul, la cum va agăţa policandrul, la culoarea pereţilor etc.

E liniştit, dar nu-l ia somnul... E adevărat că nu-l mai preocupă ce are de făcut, dar îl "năpădesc" cele pe care le-a făcut!

Încă mai vede cum a luptat aproape singur împotriva tuturor atunci când a propus că trebuie construită o altă biserică în schimbul celei vechi, care, pe lângă că era foarte veche şi aproape dărăpănată, mai era şi prea mică pentru numărul credincioşilor. Încă îşi aminteşte de scrisoarea pe care enoriaşii au transmis-o episcopului manifestându-şi nemulţumirea că biserica lor de suflet urmează să fie dărâmată. Îi revin în minte cuvintele de ameninţare pe care unii credincioşi i le-au spus după ce a făcut marele anunţ al construirii unei noi biserici: "Nu uitaţi, ne-aţi pierdut pentru totdeauna! Aici noi nu mai călcăm!"

Îşi aminteşte orele şi orele de discuţii cu arhitectul, cu proiectantul, cu dirigintele de şantier şi cu muncitorii, care, fără să fie specialişti în domeniul spiritual-religios, voiau o biserică după "chipul şi asemănarea" lor. Ce să mai spun de fonduri? Încă îi mai răsună în urechi umilirile şi cuvintele de dojană primite din partea multora la care s-a dus "să ceară". De câte ori l-au "apostrofat" şi enoriaşii... "De unde, părinte? Şi apoi, de ce trebuia o altă biserică, cea veche nu era bună? Nouă ne plăcea şi aceea!"

Este deja ora 4.00, iar el nu a dormit deloc! La ora 7.00 trebuie să celebreze Sfânta Liturghie. Gândurile care l-au năpădit ca o maree l-au chinuit toată noaptea. Ceea ce ieri, prin sfinţirea bisericii şi prin consacrarea altarului, părea o încununare, după o noapte nedormită a devenit un "chin": "De mâine ce voi face? Mă obişnuisem să alerg, să caut, să cerşesc, să sufăr, să fiu mâhnit, să mă bucur... Eram în construcţia bisericii, iar odată cu ea mă construiam şi pe mine! Fizic, acum construcţia e gata, dar adevărata construcţie abia acum începe cu adevărat!"

Sfinţirea bisericii şi consacrarea altarului înseamnă încununarea unui proiect, dar adevăratul proiect, care este construcţia Bisericii, aţi sesizat, cu majusculă, aceasta nu se termină niciodată!

Îmi dau seama însă că sunt obosit! Sunt fericit, ba chiar împlinit, dar obosit! Sunt obosit şi uneori mă simt chiar bolnav! Mă dor toate şi nu ştiu de unde să încep! Construcţia fizică a bisericii m-a consumat atât de mult, încât, da, am obosit! Sunt obosit!

Priveşte, Doamne, la oboseala mea! Tu ştii multele nopţi nedormite, multele temeri, entuziasmul şi descurajările mele, momentele mele de singurătate, de greutate şi chiar şi lacrimile pe care de atâtea ori ochii mei le-au vărsat, uneori chiar fără să vreau. O, pernă din patul meu, dacă ar şti toţi credincioşii care au participat ieri la Sfânta Liturghie, preoţii participanţi, episcopii, autorităţile, binefăcătorii, de câte ori te-am udat cu lacrimile mele! Tu eşti martora atâtor gânduri ale mele, a atâtor idei "puse în ziduri", eşti cea care mi-ai rămas fidelă chiar şi atunci când ceilalţi nu mă înţelegeau...

O, dacă am şti cu adevărat ce se află în spatele marilor proiecte!

Când intri într-o biserică, gândeşte-te că cineva şi-a sacrificat ani din viaţă pentru ca tu, aşezat poate într-o bancă, fie şi în a doua din faţă, spre perete, să poţi participa la Sfânta Liturghie.

Doamne, ce ar fi Biserica fără biserici?!

Pr. Felician Tiba