© Vatican Media

Mesajul Sfântului Părinte Leon al XIV-lea pentru a V-a Zi Mondială a Bunicilor şi Bătrânilor (27 iulie 2025)

Fericit cel care nu a decăzut de la speranţa lui (cf. Sir 14,2)

Iubiţi fraţi şi surori!

Jubileul pe care îl trăim ne ajută să descoperim că speranţa este izvor de bucurie întotdeauna, la orice vârstă. Apoi, atunci când ea este temperată de focul unei vieţi lungi, devine izvor al unei fericiri depline.

Sfânta Scriptură prezintă mai multe cazuri de bărbaţi şi femei deja înaintaţi în vârstă, pe care Domnul îi implică în planurile sale de mântuire. Să ne gândim la Abraham şi Sara: de acum bătrâni, rămân neîncrezători în faţa cuvântului lui Dumnezeu, care le promite un fiu. Imposibilitatea de a da naştere părea să le fi închis privirea de speranţă asupra viitorului.

Reacţia lui Zaharia la anunţul naşterii lui Ioan Botezătorul nu este diferită: "Prin ce voi cunoaşte aceasta? Eu sunt bătrân, iar soţia mea este înaintată în vârstă" (Lc 1,18). Bătrâneţea, sterilitatea, decăderea par să stingă speranţele de viaţă şi de fertilitate ale tuturor acestor bărbaţi şi femei. Şi chiar întrebarea pe care Nicodim i-o pune lui Isus, atunci când Învăţătorul îi vorbeşte despre o "naştere din nou", pare pur retorică: "Cum poate să se nască un om când este bătrân? Oare poate să intre din nou în sânul mamei sale şi să se nască?" (In 3,4). Totuşi, de fiecare dată, în faţa unui răspuns aparent evident, Domnul îi surprinde pe interlocutorii săi cu o intervenţie de mântuire.

Bătrânii, semne de speranţă

În Biblie, Dumnezeu arată de mai multe ori providenţa sa adresându-se persoanelor înaintate în ani. Aşa se întâmplă, în afară de Abraham, Sara, Zaharia şi Elisabeta, şi cu Moise, chemat să-şi elibereze poporul când avea optzeci de ani (cf. Ex 7,7). Prin aceste alegeri, el ne învaţă că, în ochii săi, bătrâneţea este un timp de binecuvântare şi de har şi că bătrânii, pentru el, sunt primii martori ai speranţei. "Ce este acest timp al bătrâneţii? - se întreabă Sfântul Augustin în această privinţă - Dumnezeu îţi răspunde aici: «O, fie ca puterea ta să scadă cu adevărat, pentru ca puterea mea să rămână în tine şi tu să poţi spune cu apostolul: Când sunt slab, atunci sunt puternic»" (Super Ps. 70,11). Faptul că numărul celor înaintaţi în ani creşte astăzi devine pentru noi un semn al timpurilor, pe care suntem chemaţi să discernem, pentru a citi bine istoria pe care o trăim.

De fapt, viaţa Bisericii şi a lumii poate fi înţeleasă numai prin succesiunea generaţiilor, iar a îmbrăţişa un bătrân ne ajută să înţelegem că istoria nu se epuizează în prezent, nici nu se consumă în întâlniri rapide şi relaţii fragmentate, ci se desfăşoară spre viitor. În cartea Genezei, găsim episodul emoţionant al binecuvântării date de Iacob, de acum bătrân, nepoţilor săi, fiii lui Iosif: cuvintele sale îi încurajează să privească spre viitor cu speranţă, ca în timpul promisiunilor lui Dumnezeu (cf. Gen 48,8-20). Aşadar, dacă este adevărat că fragilitatea bătrânilor are nevoie de vigoarea tinerilor, este la fel de adevărat că lipsa de experienţă a tinerilor are nevoie de mărturia bătrânilor pentru a proiecta cu înţelepciune viitorul. Cât de des bunicii noştri au fost pentru noi un exemplu de credinţă şi de devoţiune, de virtuţi civice şi angajare socială, de amintire şi de perseverenţă în încercări! Această frumoasă moştenire, pe care ne-au lăsat-o cu speranţă şi iubire, nu va fi niciodată pentru noi motiv suficient pentru recunoştinţă şi de coerenţă.

Semne de speranţă pentru bătrâni

Jubileul, încă de la originile sale biblice, a reprezentat un timp de eliberare: sclavii erau eliberaţi, datoriile erau iertate, pământurile erau restituite proprietarilor originari. Era un moment de restaurare a ordinii sociale voite de Dumnezeu, în care inegalităţile şi oprimările acumulate de-a lungul anilor erau vindecate. Isus reînnoieşte aceste evenimente de eliberare atunci când, în sinagoga din Nazaret, proclamă vestea bună săracilor, vederea orbilor, eliberarea prizonierilor şi întoarcerea la libertate pentru cei asupriţi (cf. Lc 4,16-21).

Privind la persoanele în vârstă în această perspectivă jubiliară, şi noi suntem chemaţi să trăim împreună cu ele o eliberare, mai ales de singurătate şi de abandonare. Acest an este momentul propice pentru a realiza asta: fidelitatea lui Dumnezeu faţă de promisiunile sale ne învaţă că există o fericire în bătrâneţe, o bucurie autentic evanghelică, ce ne cere să dărâmăm zidurile indiferenţei, în care bătrânii sunt adesea închişi. Societăţile noastre, la orice latitudine, se obişnuiesc prea des să permită ca o parte atât de importantă şi bogată a constituţiei lor să fie marginalizată şi uitată.

În faţa acestei situaţii, este necesară o schimbare de ritm, care să mărturisească o asumare a responsabilităţii din partea întregii Biserici. Fiecare parohie, fiecare asociaţie, fiecare grup eclezial este chemat să devină protagonist al "revoluţiei" recunoştinţei şi a îngrijirii, care trebuie realizată prin vizitarea frecventă a bătrânilor, creând reţele de sprijin şi de rugăciune pentru ei şi împreună cu ei, ţesând relaţii care să poată dărui speranţă şi demnitate celor care se simt uitaţi. Speranţa creştină ne determină întotdeauna să îndrăznim mai mult, să gândim mai măreţ, să nu ne mulţumim cu status quo-ul. Mai exact, să lucrăm pentru o schimbare care să restituie bătrânilor stima şi afectul.

Pentru aceasta, Papa Francisc a voit ca Ziua Mondială a Bunicilor şi a Bătrânilor să fie celebrată înainte de toate întâlnindu-i pe cei care sunt singuri. Şi din acelaşi motiv, s-a decis ca aceia care nu vor putea veni la Roma, în acest an, în pelerinaj să poată "obţine indulgenţa jubiliară dacă vor merge să viziteze bătrânii aflaţi în singurătate pentru un timp potrivit, [...] făcând aproape un pelerinaj către Cristos prezent în ei (cf. Mt 25,34-36)" (Penitenţiaria Apostolică, Norme despre acordarea Indulgenţei Jubiliare, III). A vizita un bătrân este o modalitate pentru a-l întâlni pe Isus, care ne eliberează de indiferenţă şi singurătate.

Ca bătrâni putem spera

Cartea lui Ben Sirah afirmă că fericirea aparţine celor care nu au decăzut de la speranţa lor (cf. 14,2), lăsând să se înţeleagă că în viaţa noastră - în special dacă este lungă - pot să existe multe motive pentru a privi mai degrabă înapoi, decât înainte. Totuşi, aşa cum a scris Papa Francisc în timpul ultimei sale internări în spital, "fizicul nostru este slab, dar, chiar şi aşa, nimic nu ne poate împiedica să iubim, să ne rugăm, să ne dăruim pe noi înşine, să fim unul pentru altul, în credinţă, semne luminoase de speranţă" (Angelus, 16 martie 2025). Avem o libertate pe care nicio dificultate nu ne-o poate lua: aceea de a iubi şi de a ne ruga. Cu toţii, întotdeauna, putem să iubim şi să ne rugăm.

Iubirea pe care o simţim pentru cei dragi ai noştri - pentru soţul/soţia cu care am petrecut o mare parte din viaţă, pentru copiii, pentru nepoţii care ne îmbucură zilele - nu se estompează atunci când puterile scad. Dimpotrivă, adesea chiar afectul lor trezeşte energiile noastre, aducându-ne speranţă şi alinare.

Aceste semne de vitalitate a iubirii, care îşi au rădăcina în Dumnezeu însuşi, ne dau curaj şi ne amintesc că, "dacă omul nostru din afară se distruge, cel interior se înnoieşte din zi în zi" (2Cor 4,16). Aşadar, mai ales ca bătrâni, să perseverăm încrezători în Domnul. Să ne lăsăm reînnoiţi în fiecare zi de întâlnirea cu el, în rugăciune şi în Sfânta Liturghie. Să transmitem cu iubire credinţa pe care am trăit-o atâţia ani, în familie şi în întâlnirile zilnice: să-l lăudăm mereu pe Dumnezeu pentru bunăvoinţa sa, să cultivăm unitatea cu cei dragi ai noştri, să lărgim inima noastră către cei care sunt mai departe şi, îndeosebi, către cei care trăiesc în nevoie. Vom fi semne de speranţă, la orice vârstă.

Din Vatican, 26 iunie 2025

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu