© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Discurs adresat superiorilor şi oficialilor din Secretariatul de Stat (5 iunie 2025)

Eminenţă domnule cardinal Parolin,
Excelenţe, iubiţi fraţi în episcopat şi în preoţie,
Dragi surori şi dragi fraţi!

Îi mulţumesc înainte de toate secretarului de stat pentru aceste cuvinte introductive pe care le-a adresat şi pentru colaborarea continuă pe care mi-o oferă în timp ce fac primii paşi ai acestui pontificat.

Sunt foarte fericit să fiu împreună cu voi, care oferiţi un serviciu preţios vieţii Bisericii, ajutându-mă să duc înainte misiunea care mi-a fost încredinţată. De fapt, aşa cum afirmă Praedicate Evangelium, Secretariatul de Stat, în calitate de secretariat papal condus de secretarul de stat, îl asistă îndeaproape pe pontiful roman în exercitarea misiunii sale supreme (cf. art. 44-45).

Mă consolează să ştiu că nu sunt singur şi că pot împărtăşi responsabilitatea slujirii mele universale împreună cu voi.

Nu este în text, însă spun foarte sincer că în aceste puţine săptămâni - încă nu este o lună a slujirii mele în acest ministeriu petrin -, este evident că papa singur nu poate merge înainte şi că avem nevoie, este foarte necesar, să putem conta pe colaborarea multora în Sfântul Scaun, dar într-o manieră specială pe voi toţi de la Secretariatul de Stat. Vă mulţumesc din inimă!

Istoria acestei instituţii datează, după cum ştim, de la sfârşitul secolului al XV-lea. De-a lungul timpului, a căpătat o înfăţişare tot mai universală şi s-a extins semnificativ, cu o progresie crescândă, dobândind sarcini suplimentare, datorită noilor exigenţe, atât în sfera eclezială, cât şi în relaţiile cu statele şi organizaţiile internaţionale. Actualmente, aproape jumătate dintre voi sunt credincioşi laici. Iar femeile, laice şi călugăriţe, sunt peste cincizeci.

Această dezvoltare a făcut ca Secretariatul de Stat să reflecte astăzi în el însuşi chipul Bisericii. Este vorba de o mare comunitate care lucrează alături de papa: împreună împărtăşim întrebările, dificultăţile, provocările şi speranţele poporului lui Dumnezeu prezent în întreaga lume. Facem acest lucru exprimând întotdeauna două dimensiuni esenţiale: întruparea şi catolicitatea.

Suntem întrupaţi în timp şi istorie, pentru că, dacă Dumnezeu a ales calea umanului şi limbile oamenilor, şi Biserica este chemată să urmeze această cale, aşa încât bucuria evangheliei să poată ajunge la toţi şi să fie mediată în culturile şi în limbajele actuale. Şi, în acelaşi timp, încercăm să menţinem mereu o privire catolică, universală, care ne permite să valorizăm diferitele culturi şi sensibilităţi. Astfel putem fi o forţă motrice care se angajează să ţeasă comuniunea între Biserica de Roma şi Bisericile locale, precum şi relaţiile de prietenie în comunitatea internaţională.

În ultimele decenii, aceste două dimensiuni - a fi întrupaţi în timp şi a avea o privire universală - au devenit din ce în ce mai constitutive ale lucrării curiale. Pe această cale am fost îndrumaţi de reforma Curiei Romane dusă înainte de Sfântul Paul al VI-lea care, inspirându-se din viziunea Conciliului Vatican II, a simţit puternic urgenţa ca Biserica să fie atentă la provocările istoriei, luând în considerare "rapiditatea vieţii de astăzi" şi "condiţiile schimbate ale timpurilor noastre" (Regimini Ecclesiae universae, 15 august 1967). În acelaşi timp, el a reafirmat necesitatea unei slujiri care să exprime catolicitatea Bisericii şi, în acest scop, a ordonat ca "aceia care sunt prezenţi în Scaunul Apostolic pentru a-l guverna să fie chemaţi din toate părţile lumii" (ibid.).

Întruparea, aşadar, ne trimite la concreteţea realităţii şi la temele specifice şi particulare, tratate de diferitele organe ale Curiei; în timp ce universalitatea, amintind misterul unităţii multiforme a Bisericii, cere apoi o lucrare de sinteză care să poată ajuta acţiunea papei. Iar inelul de legătură şi de sinteză este tocmai Secretariatul de Stat. De fapt, Paul al VI-lea - foarte expert în Curia Romană - a voit să dea acestui oficiu o nouă structură, constituindu-l de fapt ca punct de legătură şi, prin urmare, stabilindu-l în rolul său fundamental de coordonare a celorlalte dicastere şi a instituţiilor Scaunului Apostolic.

Acest rol de coordonare al Secretariatului de Stat este reluat în recenta constituţie apostolică Praedicate Evangelium, printre numeroasele misiuni încredinţate Secţiunii pentru Afacerile Generale, sub conducerea substitutului cu ajutorul asesorului (cf. art. 45-46). Alături de Secţiunea pentru Afacerile Generale, aceeaşi constituţie identifică Secţiunea pentru Raporturile cu Statele şi Organizaţiile Internaţionale, condusă de secretar cu ajutorul celor doi subsecretari, cărora le revine îngrijirea relaţiilor diplomatice şi politice ale Scaunului Apostolic cu statele şi cu alţi subiecţi de drept internaţional în acest delicat moment de cotitură al istoriei. Secţiunea pentru personalul cu rol diplomatic, cu secretarul şi subsecretarul său, lucrează în schimb pentru a se îngriji de reprezentanţele pontificale şi de membrii Corpului Diplomatic aici la Roma şi în lume.

Ştiu că aceste sarcini sunt foarte solicitante şi, uneori, pot să nu fie bine înţelese. De aceea, aş dori să vă exprim apropierea mea şi, mai ales, recunoştinţa mea profundă. Vă mulţumesc pentru competenţele pe care le puneţi la dispoziţia Bisericii, pentru munca voastră aproape întotdeauna ascunsă şi pentru spiritul evanghelic care o inspiră. Şi permiteţi-mi, tocmai datorită acestei recunoştinţe, să vă adresez un îndemn, referindu-mă încă o dată la Sfântul Paul al VI-lea: acest loc să nu fie pângărit de ambiţii sau antagonisme; fiţi, în schimb, o adevărată comunitate de credinţă şi de caritate, "de fraţi şi de fii ai papei", care se dăruiesc cu generozitate pentru binele Bisericii (cf. Discurs adresat Curiei Romane, 21 septembrie 1963).

Vă încredinţez pe toţi mijlocirii Sfintei Fecioare Maria, Maica Bisericii, şi, în timp ce vă mulţumesc pentru că ştiu că vă rugaţi pentru mine în fiecare zi - asta sper! -, vă binecuvântez din inimă pe fiecare dintre voi, pe cei dragi ai voştri şi munca voastră. Mulţumesc!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu