© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Audienţă acordată corpului diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun (16 mai 2025)

Eminenţă,
Excelenţă,
Doamnelor şi domnilor,

Pacea să fie cu voi!

Mulţumesc ES domnul George Poulides, ambasador al Republicii Cipru şi decan al corpului diplomatic, pentru expresiile cordiale pe care mi le-a adresat în numele vostru al tuturor şi pentru munca sa neobosită, pe care o duce înainte cu vigoare, pentru pasiunea şi simpatia care îl disting, calităţi care i-au meritat stima tuturor predecesorilor mei întâlniţi în aceşti ani de misiune pe lângă Sfântul Scaun şi, îndeosebi, a regretatului Papa Francisc.

Aş dori, de asemenea, să vă exprim recunoştinţă pentru numeroasele mesaje de urări care au urmat alegerii mele, precum şi pentru cele de condoleanţe pentru plecarea din această lume a Papei Francisc, care le-au precedat şi care au venit şi din ţări cu care Sfântul Scaun nu întreţine relaţii diplomatice. Aceasta este o demonstraţie semnificativă de stimă, care încurajează aprofundarea relaţiilor reciproce.

În dialogul nostru, aş dori să prevaleze întotdeauna sentimentul de a fi o familie - comunitatea diplomatică reprezintă, de fapt, întreaga familie a popoarelor - care împărtăşeşte bucuriile şi tristeţile vieţii şi valorile umane şi spirituale care o animă. Diplomaţia pontificală este, de fapt, o expresie a însăşi catolicităţii Bisericii şi, în acţiunea sa diplomatică, Sfântul Scaun este animat de o urgenţă pastorală care îl determină nu să caute privilegii, ci să intensifice misiunea sa evanghelică în slujba omenirii. El combate orice indiferenţă şi face apel încontinuu la conştiinţe, aşa cum a făcut neobosit veneratul meu predecesor, mereu atent la strigătul săracilor, al celor nevoiaşi şi al celor marginalizaţi, precum şi la provocările care caracterizează timpul nostru, de la protejarea creaţiei până la inteligenţa artificială.

Pe lângă faptul că este semnul concret al atenţiei ţărilor voastre faţă de Scaunul Apostolic, prezenţa voastră de astăzi este pentru mine un dar, care îmi permite să reînnoiesc aspiraţia Bisericii - şi a mea personală - de a ajunge şi a îmbrăţişa fiecare popor şi fiecare persoană de pe acest pământ, doritoare şi nevoiaşă de adevăr, dreptate şi pace! Într-un anumit sens, propria mea experienţă de viaţă, dezvoltată între America de Nord, America de Sud şi Europa, este reprezentativă pentru această aspiraţie de a traversa graniţele pentru a întâlni oameni şi culturi diferite.

Prin munca constantă şi răbdătoare a Secretariatului de Stat, intenţionez să consolidez cunoaşterea şi dialogul cu voi şi cu ţările voastre, pe multe dintre care am avut deja harul să le vizitez în cursul vieţii mele, mai ales când am fost prior general al augustinienilor. Am încredere că Providenţa Divină îmi va acorda noi ocazii de a întâlni realităţile din care proveniţi, permiţându-mi să primesc oportunităţile care se vor prezenta pentru a întări în credinţă atâţia fraţi şi surori răspândiţi în lume şi de a construi noi punţi cu toate persoanele de bunăvoinţă.

În dialogul nostru aş vrea să avem în minte trei cuvinte-cheie, care constituie pilonii acţiunii misionare a Bisericii şi ai operei diplomatice a Sfântului Scaun.

Primul cuvânt este pace. Prea des îl considerăm un cuvânt "negativ", adică simpla absenţă a războiului şi a conflictului, întrucât opoziţia face parte din natura umană şi ne însoţeşte mereu, împingându-ne prea adesea să trăim într-o constantă "stare de conflict": acasă, la locul de muncă, în societate. Pacea pare atunci un simplu armistiţiu, un moment de odihnă între o dispută şi alta, pentru că, oricât ne-am strădui, tensiunile sunt mereu prezente, ca jarul care mocneşte sub cenuşă, gata să se reaprindă în orice moment.

În perspectiva creştină - ca şi în aceea a altor experienţe religioase - pacea este înainte de toate un dar: primul dar al lui Cristos: "Pacea mea v-o dau vouă" (In 14,27). Ea este însă un dar activ, captivant, care ne interesează şi ne implică pe fiecare dintre noi, independent de provenienţa noastră culturală şi de apartenenţa religioasă şi care necesită, înainte de toate, o muncă asupra noastră înşine. Pacea se construieşte în inimă şi pornind de la inimă, eradicând orgoliul şi revendicările şi măsurând limbajul, pentru că se poate răni şi ucide şi prin cuvinte, nu doar cu armele.

În această perspectivă, cred că este fundamentală contribuţia pe care religiile şi dialogul interreligios o pot desfăşura pentru a favoriza contexte de pace. Aceasta necesită, fireşte, respectarea deplină a libertăţii religioase în fiecare ţară, întrucât experienţa religioasă este o dimensiune fundamentală a persoanei umane, fără de care este dificil, dacă nu imposibil, să se realizeze acea purificare a inimii necesară pentru a construi relaţii paşnice.

Pornind de la această muncă, pe care suntem cu toţii chemaţi să o facem, putem eradica premisele oricărui conflict şi ale oricărei dorinţe distructive de cucerire. Aceasta necesită şi o dorinţă sinceră de dialog, animată de dorinţa de a ne întâlni mai degrabă decât de a ne ciocni. În această perspectivă, este necesar să se dea o nouă viaţă diplomaţiei multilaterale şi acelor instituţii internaţionale care au fost dorite şi concepute în primul rând pentru a remedia disputele ce puteau apărea în cadrul comunităţii internaţionale. Desigur, trebuie să existe şi voinţa de a înceta producerea de instrumente de distrugere şi de moarte, deoarece, aşa cum a amintit Papa Francisc în ultimul său mesaj Urbi et Orbi, "nicio pace nu este posibilă fără o adevărată dezarmare [şi] exigenţa pe care o are fiecare popor de a-şi asigura propria apărare nu poate fi transformată într-o cursă generală a înarmărilor" (Mesaj Urbi et Orbi, 20 aprilie 2025).

Al doilea cuvânt este dreptate. Urmărirea păcii necesită practicarea dreptăţii. După cum am avut deja ocazia să menţionez, mi-am ales numele gândindu-mă în primul rând la Leon al XIII-lea, papa primei mari enciclice sociale, Rerum novarum. În schimbarea epocală pe care o trăim, Sfântul Scaun nu poate să nu-şi facă auzită vocea în faţa numeroaselor dezechilibre şi a nedreptăţilor care duc, printre altele, la condiţii de muncă nedemne şi la societăţi tot mai fragmentate şi conflictuale. De asemenea, trebuie să acţionăm pentru a remedia inegalităţile globale, unde opulenţa şi sărăcia creează prăpastii adânci între continente, ţări şi chiar în cadrul societăţilor individuale.

Este datoria celor care au responsabilităţi de conducere să lucreze pentru construirea unor societăţi civile armonioase şi paşnice. Acest lucru se poate realiza înainte de toate investind în familie, întemeiată pe unirea stabilă dintre bărbat şi femeie, "societate mică, dar adevărată, şi anterioară oricărei societăţi civile" (Leon al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Rerum novarum (15 mai 1891), 9). În afară de asta, nimeni nu poate evita promovarea unor contexte în care demnitatea fiecărei persoane să fie protejată, în special a celor mai fragile şi lipsite de apărare, de la cei nenăscuţi la cei în vârstă, de la bolnavi la şomeri, fie ei cetăţeni sau imigraţi.

Însăşi istoria mea este aceea a unui cetăţean, descendent al imigraţilor, care la rândul său a emigrat. Fiecare dintre noi, în cursul vieţii, se poate afla sănătos sau bolnav, angajat sau şomer, în patrie sau în ţară străină: însă demnitatea sa rămâne mereu aceeaşi, aceea de creatură voită şi iubită de Dumnezeu.

Al treilea cuvânt este adevăr. Nu se pot construi relaţii cu adevărat paşnice, nici măcar în cadrul comunităţii internaţionale, fără adevăr. Acolo unde cuvintele capătă conotaţii ambigue şi ambivalente, iar lumea virtuală, cu percepţia sa schimbată asupra realităţii, preia controlul în mod incontrolabil, este dificil să se construiască raporturi autentice, deoarece lipsesc premisele obiective şi reale ale comunicării.

La rândul său, Biserica nu se poate abţine niciodată să spună adevărul despre om şi despre lume, recurgând atunci când este necesar şi la un limbaj sincer, care ar putea da naştere unor neînţelegeri iniţiale. Însă adevărul nu este niciodată separat de caritate, care la rădăcina sa are întotdeauna preocuparea faţă de viaţa şi binele fiecărui bărbat şi fiecărei femeie. De altfel, în perspectiva creştină, adevărul nu este afirmarea unor principii abstracte şi descărnate, ci întâlnirea cu însăşi persoana lui Cristos, care trăieşte în comunitatea credincioşilor. Astfel, adevărul nu ne îndepărtează, ci mai degrabă ne permite să înfruntăm cu mai multă vigoare provocările timpului nostru, precum migraţiile, utilizarea etică a inteligenţei artificiale şi protejarea iubitului nostru Pământ. Acestea sunt provocări care cer angajamentul şi colaborarea tuturor, întrucât nimeni nu se poate gândi să le înfrunte singur.

Dragi ambasadori,

Slujirea mea începe în inima unui an jubiliar, dedicat într-un mod deosebit speranţei. Este un timp de convertire şi de reînnoire şi mai ales ocazia de a lăsa în urmă disputele şi de a începe un nou drum, animaţi de speranţa de a putea construi, lucrând împreună, fiecare după propriile sensibilităţi şi responsabilităţi, o lume în care fiecare să îşi poată realiza propria umanitate în adevăr, în dreptate şi în pace. Îmi doresc ca acest lucru să se poată întâmpla în toate contextele, începând cu cele mai încercate, cum ar fi Ucraina şi Ţara Sfântă.

Vă mulţumesc pentru toată munca pe care o faceţi pentru a construi punţi între ţările voastre şi Sfântul Scaun şi din toată inima vă binecuvântez pe voi, familiile voastre şi popoarele voastre. Mulţumesc!

[Binecuvântarea]

Şi mulţumesc pentru munca pe care o faceţi!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu