© Vatican Media

Vatican: Celebrarea euharistică în a opta din cele nouă zile de doliu. Omilia card. Ángel Fernández Artime (3 mai 2025)

Sâmbătă, 3 mai 2025, la ora 17.00, în bazilica vaticană, a avut loc celebrarea euharistică pentru Pontiful Roman Francisc, în a opta zi din cele nouă zile de doliu. Concelebrarea a fost prezidată de Eminenţa Sa cardinalul Ángel Fernández Artime, fost pro-prefect al Dicasterului pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică. Publicăm în continuare transcrierea omiliei pe care Eminenţa Sa cardinalul Ángel Fernández Artime a rostit-o în cursul Sfintei Liturghii:

Surori şi fraţi preaiubiţi,

Sfântul Alfons Maria de' Liguori învaţă că rugăciunea pentru morţi este cea mai mare operă de caritate. Atunci când îi ajutăm material pe vecinii noştri, împărtăşim bunuri efemere, dar când ne rugăm pentru ei o facem cu bunuri veşnice. În mod asemănător a trăit sfântul paroh de Ars, patron universal al preoţilor.

Aşadar, a ne ruga pentru morţi înseamnă a-i iubi pe cei care au murit şi este ceea ce facem acum pentru Papa Francisc, adunaţi ca popor al lui Dumnezeu, împreună cu păstorii şi în mod deosebit în această seară cu o prezenţă foarte semnificativă de consacrate şi consacraţi.

Sfântul Părinte s-a simţit foarte iubit de poporul lui Dumnezeu şi ştia că şi apartenenţii la diferitele exprimări ale vieţii consacrate îl iubeau; se rugau pentru slujirea sa, pentru persoana papei, pentru Biserică, pentru lume.

În această a treia duminică a Paştelui totul invită la bucurie, la tresăltare. Motivul este dat de Domnul Înviat şi de prezenţa Duhului Sfânt. Sfântul Atanasiu afirmă că Isus Cristos înviat face din viaţa omului o sărbătoare continuă. Şi pentru aceasta apostolilor - şi Petru primul dintre ei - nu le este frică de închisoare, nici de ameninţări, nici de a fi persecutaţi din nou. Şi de fapt declară cu curaj şi francheţe: "Martori ai acestor lucruri suntem noi şi Duhul Sfânt pe care Dumnezeu l-a dăruit celor care ascultă de el".

"Eu mă întreb - spunea Papa Francisc, într-una din catehezele sale despre acest text - unde găseau primii discipoli forţa pentru această mărturie a lor. Nu numai atât, dar de unde le venea bucuria şi curajul vestirii în pofida obstacolelor şi violenţelor?".

Este clar că numai prezenţa, cu ei, a Domnului Înviat şi acţiunea Duhului Sfânt pot explica acest fapt. Credinţa lor se baza pe o experienţă aşa de puternică şi personală a lui Cristos, mort şi înviat, încât nu le era frică de nimic şi de nimeni. "Astăzi, ca şi ieri, bărbaţii şi femeile din generaţia prezentă au mare nevoie să-l întâlnească pe Domnul şi mesajul său eliberator de mântuire", spunea Sfântul Ioan Paul al II-lea, cu ocazia Jubileului Vieţii Consacrate la 2 februarie 2000, adresându-se călugărilor şi călugăriţelor din toată lumea, şi adăuga: "Am putut să-mi dau seama de valoarea prezenţei voastre profetice pentru întregul popor creştin şi dau cu plăcere mărturie, şi în această circumstanţă, despre exemplul de dăruire evanghelică generoasă oferită de nenumăraţi confraţi şi surori care adesea lucrează în situaţii grele. Ei se dedică fără rezerve în numele lui Cristos în slujba săracilor, a celor marginalizaţi şi a celor din urmă".

Fraţilor şi surorilor, este adevărat că noi toţi, toată această adunare ca botezaţi, suntem chemaţi să fim martori ai Domnului Isus, mort şi înviat. Dar este la fel de adevărat că noi, consacraţi şi consacrate, am primit această vocaţie, această chemare la ucenicie care ne cere să mărturisim primatul lui Dumnezeu cu toată viaţa noastră. Această misiune este deosebit de importantă atunci când - cum este astăzi în multe părţi ale lumii - se experimentează lipsa lui Dumnezeu sau se uită prea uşor centralitatea sa. Aşadar, putem să asumăm şi să ne însuşim programul Sfântului Benedict abate, sintetizat în maxima "a nu pune nimic înaintea iubirii lui Cristos".

Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a fost cel care ne-a provocat în acest mod: în cadrul poporului lui Dumnezeu persoanele consacrate sunt ca santinelele care scrutează şi vestesc viaţa nouă deja prezentă în istoria noastră.

Suntem chemaţi, datorită Botezului nostru şi prin voturile călugăreşti, să mărturisim că numai Dumnezeu dă plinătate existenţei umane şi că, prin urmare, viaţa noastră trebuie să fie un semn elocvent al prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu pentru lumea de astăzi.

Aşadar, suntem chemaţi să fim în lume semn credibil şi luminos al evangheliei şi al paradoxurilor sale. Fără a ne conforma mentalităţii din acest secol, ci transformându-ne şi reînnoind încontinuu angajamentul nostru.

În Evanghelie am ascultat că Domnul Înviat îi aştepta pe discipolii săi pe malul mării. Relatarea spune că atunci când totul părea terminat, eşuat, Domnul s-a făcut prezent, a mers în întâmpinarea discipolilor săi, care - plini de bucurie - au reuşit să exclame prin gura discipolului pe care Isus îl iubea: "Este Domnul". În această expresie percepem entuziasmul credinţei pascale, plină de bucurie şi de uimire, care contrastează puternic cu rătăcirea, descurajarea, sentimentul de neputinţă prezent până atunci în sufletul discipolilor.

Numai prezenţa lui Isus Înviat transformă orice lucru: întunericul este învins de lumină; munca inutilă devine din nou rodnică şi promiţătoare; sentimentul de oboseală şi de abandonare lasă locul unui nou elan şi certitudinii că el este cu noi.

Ceea ce s-a întâmplat pentru primii şi privilegiaţii martori ai Domnului poate şi trebuie să devină program de viaţă pentru noi toţi.

Papa Francisc spunea în Anul Vieţii Consacrate: "Mă aştept ca să treziţi lumea, deoarece nota care caracterizează viaţa consacrată este profeţia". Şi ne cerea să fim martori ai Domnului ca Petru şi apostolii, şi în faţa neînţelegerii sinedriului de odinioară sau a areopagurilor fără Dumnezeu de astăzi. Ne cerea să fim ca santinela care veghează în timpul nopţii şi ştie când vin zorile. Ne cerea să avem o inimă şi un spirit suficient de curat şi liber pentru a recunoaşte femeile şi bărbaţii de astăzi, pe fraţii noştri şi pe surorile noastre, mai ales pe cei mai săraci, pe cei din urmă, pe rebutaţi, pentru că în ei este Domnul şi în aşa fel încât cu pasiunea noastră pentru Dumnezeu, pentru Împărăţie şi pentru omenire, vom fi în măsură ca Petru să-i răspundem Domnului: "Doamne, tu ştii toate! Tu ştii că te iubesc".

Maria, Maica Bisericii să ne dea nouă tuturor harul de a fi astăzi discipoli misionari, martori ai Fiului său în această Biserică a sa care - sub conducerea Duhului Sfânt - trăieşte în speranţă, pentru că Domnul Înviat este cu noi până la sfârşitul timpurilor. Amin.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu