© Vatican Media

Vatican: Celebrarea euharistică în a şaptea din cele nouă zile de doliu. Omilia card. Claudio Gugerotti (2 mai 2025)

Vineri, 2 mai 2025, la ora 17.00, în bazilica vaticană, a avut loc celebrarea euharistică pentru Pontiful Roman Francisc, în a şaptea zi din cele nouă zile de doliu. La celebrare au fost invitate îndeosebi Bisericile orientale. Concelebrarea a fost prezidată de Eminenţa Sa cardinalul Claudio Gugerotti, fost prefect al Dicasterului pentru Bisericile Orientale. Publicăm în continuare omilia pe care Eminenţa Sa cardinalul Claudio Gugerotti rostit-o în cursul Sfintei Liturghii:

Preafericiri, veneraţi părinţi cardinali, fraţilor şi surorilor,

În urmă cu câteva zile ne-am rugat asupra rămăşiţelor pământeşti ale Sfântului nostru Părinte Francisc şi asupra acelui trup am proclamat credinţa noastră neclintită în învierea morţilor. În aceste zile certitudinea noastră şi invocaţia noastră continuă pentru ca Domnul să privească la slujitorul său credincios cu milostivire.

De fapt, învierea, aşa cum ne aminteşte prima lectură, nu este un fenomen intrinsec în natura umană. Dumnezeu este cel care ne face să înviem, prin Duhul său. Din apele Botezului noi am ieşit ca noi creaturi, familiari ai lui Dumnezeu, intimi ai săi sau, cum spune Sfântul Paul, fii adoptivi, şi nu sclavi. Şi tocmai pentru că suntem fii în acelaşi Duh ne este dat să strigăm invocaţia noastră: "Abbá, Tată". La acest strigăt se asociază întreaga creaţie care, în durerile naşterii, aşteaptă vindecarea sa. Astăzi par să aibă aşa de puţină valoare creaţia şi persoana umană. Şi totuşi între noi sunt cardinali, ca aceia care provin din Africa, ce simt în mod spontan frumuseţea rodului acestor dureri, pentru că o nouă viaţă este pentru popoarele lor o valoare inestimabilă.

Apoi reiese tema creaţiei ca însoţitoare de călătorie a omenirii şi solidară cu ea, aşa cum ea cere solidaritate neamului omenesc, pentru ca să fie respectată şi vindecată. Este o temă care a fost foarte îndrăgită de Papa nostru Francisc.

În jurul nostru nu facem altceva decât să percepem strigătul creaţiei şi în ea pe acela al celui care este destinat la glorie şi este finalitatea pentru care a fost voită creaţia: persoana umană. Strigă pământul, dar mai ales strigă o umanitate năvălită de ură, la rândul său rod al unei profunde subevaluări a valorii vieţii care, aşa cum am auzit, pentru noi, creştinii, este participare la familia lui Dumnezeu, până la concorporalitatea şi consangvinitatea cu Cristos Domnul, pe care îl celebrăm în acest sacrament al Euharistiei.

Foarte des această omenire disperată exprimă cu greu în strigăt rugăciunea şi invocaţia sa către Dumnezeul vieţii. Şi atunci, ne aminteşte Sfântul Paul, Duhul intervine înăuntrul nostru şi face tăcerile noastre stâncoase şi lacrimile noastre neexprimate o invocaţie către Dumnezeul nostru cu gemete inexprimabile sau, cum se poate traduce, cu gemete neexprimate, adică silenţioase. Aceasta este o expresie atât de îndrăgită de lumea creştină orientală care vede în incapacitatea de a-l exprima pe Dumnezeu (apofază) una din caracteristicile teologiei: contemplarea incomprehensibilului, tentativa zadarnică de a înlătura vălul de pe adevărul suprem şi prin urmare, la maxim, posibilitatea de a spune, aşa cum va repeta în Occident Sfântul Toma de Aquino, nu ceea ce este Dumnezeu, ci ceea ce nu este el.

Iată o mare învăţătură pentru noi care adesea ne simţim stăpâni ai lui Dumnezeu, cunoscătorii perfecţi ai adevărului, în timp ce suntem numai pelerini cărora le-a fost dat Cuvântul, care este Fiul lui Dumnezeu întrupat, pentru că ceea ce ne-a dat darul de a trăi în gloria lui Dumnezeu este numai rod al harului şi al revărsării Duhului Sfânt care ne face, întocmai, "spirituali". Şi în Orient, tată şi mamă spirituală sunt călugărul, călugăriţa sau oricum călăuza celor care îl caută pe Dumnezeu. Şi noi, occidentalii, în mod semnificativ înainte de a numit aceste persoane "directori" spirituali, i-am numit părinţi şi maici spirituali. O schimbare interesantă.

În această Euharistie noi intenţionăm să ne unim cum putem şi cum ştim, chiar şi în aridităţile, distragerile, continuele pierderi de focalizare asupra singurului lucru necesar ale noastre, cu geamătul inexprimabil al Duhului care strigă la Dumnezeu ceea ce îi este plăcut şi ceea ce exprimă în plinătate geamătul naturii noastre, pe care noi nu ştim să-l formulăm în cuvinte, şi pentru că nu ne dăm, fiind năvăliţi de grabă, nici timpul pentru a ne cunoaşte, pentru a-l cunoaşte, pentru a-l invoca. Sfântul Augustin ne invită să intrăm în noi înşine pentru că acolo se poate găsi sensul autentic care nu numai că exprimă ceea ce suntem, ci strigă către Tatăl nevoia noastră de a fi fii iubiţi, repetând: "Abbá, Tată": "Noli foras ire, in te ipsum redi; in interiore homine habitat veritas".

Cel care îşi iubeşte viaţa o va pierde - ne aminteşte Evanghelia după Ioan - şi cine îşi urăşte viaţa o va găsi. În această frază aşa de extremă Domnul exprimă specificul nostru de creştini, consideraţi de lume adepţi ai unui perdant, ai unui înfrânt al vieţii, care prin moarte, şi nu prin edificarea unei împărăţii pământeşti, a mântuit lumea şi a răscumpărat pe fiecare dintre noi.

Papa Francisc ne-a învăţat să adunăm strigătul vieţii încălcate, să-l asumăm şi să-l prezentăm Tatălui, dar şi să acţionăm pentru a alina concret durerea care provoacă acest strigăt, la orice latitudine şi în modurile infinite cu care răul ne slăbeşte şi ne distruge.

Astăzi liturgia este animată şi participată de unii dintre părinţii şi de fiii şi de fiicele din Bisericile orientale catolice, prezenţi împreună cu noi pentru a mărturisi bogăţia experienţei lor de credinţă şi strigătul suferinţei lor, oferită pentru odihna veşnică a pontifului răposat.

Noi le mulţumim că au acceptat să îmbogăţească catolicitatea Bisericii cu varietatea experienţelor lor, a culturilor lor, dar mai ales a spiritualităţii lor foarte bogate. Fii de la începuturile creştinismului, ei au purtat în inimă, împreună cu fraţii şi surorile ortodocşi, gustul ţării Domnului, şi unii chiar continuă să vorbească limba pe care a vorbit-o Isus Cristos.

Prin dezvoltările minunate şi dureroase ale istoriei lor, ei au ajuns la dimensiuni importante şi au îmbogăţit comoara teologiei creştine cu un aport pe atât de original pe cât de necunoscut de noi occidentalii, în bună parte.

În trecut orientalii catolici au acceptat să adere la comuniunea deplină cu succesorul apostolului Petru al cărui trup se odihneşte în această bazilică. Şi în numele acestei uniri au mărturisit, adesea cu sângele sau cu persecuţia, credinţa lor. În parte acum reduşi, ca număr şi ca forţe, dar nu ca credinţă, chiar din războaie şi din intoleranţă, aceşti fraţi şi surori ai noştri rămân puternic prinşi de un simţ al catolicităţii care nu exclude, ci dimpotrivă implică, recunoaşterea specificului lor.

În scurgerea istoriei ei au fost uneori mai puţin înţeleşi de noi, occidentalii, care, în unele epoci, i-am judecat şi am decis ce anume din ceea ce ei, descendenţi ai apostolilor şi ai martirilor, credeau era sau nu era fidelă faţă de teologia autentică (adică a noastră), în timp ce fraţii lor ortodocşi, consangvini şi părtaşi de aceeaşi cultură, liturgie şi mod de a simţi fiinţa şi acţiunea lui Dumnezeu, îi considerau fugiţi de acasă, pierduţi la propria origine şi asimilaţi unei lumi considerate atunci în mod reciproc incompatibile.

Papa Francisc, care ne-a învăţat să iubim diversitatea şi bogăţia exprimării a tot ceea ce este uman, astăzi cred că tresaltă văzându-ne împreună pentru rugăciune pentru el şi pentru mijlocirea lui. Şi noi încă o dată ne angajăm, în timp ce mulţi dintre ei sunt constrânşi să părăsească ţările lor antice, care au fost Ţara Sfântă, pentru a salva viaţa şi a vedea o lume mai bună, să ne sensibilizăm, aşa cum a voit papa al nostru, pentru a-i primi şi a-i ajuta în ţările noastre ca să păstreze specificul aportului lor creştin, care este parte integrantă a faptului de a fi Biserică catolică.

În ochii şi la inima fraţilor şi surorilor noştri din Orient a fost mereu îndrăgit să păstreze paradoxul incredibil al evenimentului creştin: pe de o parte mizeria de a fi păcat, pe de altă parte milostivirea infinită a lui Dumnezeu care ne-a pus alături de tronul său ca să împărtăşim chiar şi fiinţa sa, prin ceea ce cu marele episcop şi învăţător Sfântul Atanasiu, pe care Biserica îl aminteşte astăzi, definesc "divinizare".

Liturgia lor este în întregime împletită de această uimire. Şi astfel, de exemplu, în acest timp liturgic, tradiţia bizantină repetă fără sfârşit această experienţă inefabilă, spunând, cântând şi comunicând celorlalţi: "Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le". Şi repetă asta constant, ca şi cum ar face să intre asta în inima proprie şi a celorlalţi.

Tot această uimire o exprimă şi liturgia armeană, rugându-se cu cuvintele acelui sfânt Grigore din Narek pe care chiar Papa Francisc a voit să-l înscrie printre învăţătorii Bisericii şi pe care tradiţia l-a făcut parte integrantă din eucologia euharistică: "Noi te implorăm, Doamne, păcatele noastre să fie consumate de foc aşa cum acelea ale profetului au fost consumate de cărbunele aprins oferit lui cu cleştele, aşa încât în toate milostivirea ta să fie proclamată aşa cum dulceaţa Tatălui a fost vestită prin Fiul lui Dumnezeu, care l-a condus pe fiul risipitor să se întoarcă la moştenirea paternă şi le-a condus pe prostituate la fericirea drepţilor în împărăţia cerurilor. Da, şi eu sunt unul dintre ei: primeşte-mă şi pe mine ca şi pe ei, ca unul care are nevoie de marea ta iubire faţă de omenire, eu care trăiesc prin harurile tale."

Iată numai două exemple ale forţei vibrante cu care emoţia inimii se amestecă în Orient cu luciditatea minţii pentru a descrie imensa noastră sărăcie mântuită de infinitatea iubirii lui Dumnezeu.

Dragi confraţi cardinali, în timp ce sunt tot mai apropiate zilele în care vom fi chemaţi să-l alegem pe noul Papă, să punem pe buzele noastre invocarea Duhului Sfânt pe care un mare părinte oriental, sfântul Simeon Noul Teolog, a scris-o la începutul imnurilor sale: "Vino, lumină adevărată; vino, viaţă veşnică; vino, mister ascuns; vino, comoară fără nume; vino, realitate inefabilă; vino, persoane de neconceput; vino, fericire fără sfârşit; vino, lumină fără apus; vino, aşteptare infailibilă a tuturor celor care trebuie să fie mântuiţi. Vino, tu care a dorit şi doreşte sufletul meu mizerabil. Vino, tu, singurul, la mine, singur, pentru că tu vezi că eu sunt singur; pentru ca, văzându-te în veci eu, mort, să trăiesc; posedându-te pe tine, eu, sărac, să fiu mereu bogat şi bogat mai mult decât regii; eu care mâncând şi bând din tine şi îmbrăcându-mă în fiecare clipă în tine, să trec din deliciu în deliciu la bunurile inexprimabile, pentru că tu eşti orice bine şi orice glorie şi orice deliciu şi ţie îţi aparţine gloria, o, sfântă, consubstanţială şi dătătoare de viaţă Treime, Tată, Fiu şi Duh Sfânt (...) acum şi pururea în vecii vecilor. Amin".

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu