© Vatican Media

Mons. Fisichella: Persoanele cu dizabilităţi, martori ai adevăratei iubiri creştine

Umbrele deschise şi atâtea pălărioare pentru a se proteja de soarele de primăvară, tricouri colorate pentru a identifica grupul la care se aparţine. Este scenariul din Piaţa "Sfântul Petru" unde marţi, 29 aprilie 2025, sute de persoane cu dizabilităţi, însoţite de cei din familie şi de caregiver, iau parte la Jubileul lor şi la cateheza Monseniorului Rino Fisichella, fost pro-prefect al Dicasterului pentru Evanghelizare. Salutul în limbajul mimico-gestual deschide acest moment de rugăciune şi de reflecţie la care iau parte persoane care vin din 95 de ţări: din Japonia, din Bolivia, din Statele Unite şi din multe altele. "Întreaga lume - afirmă arhiepiscopul - astăzi este aici în Piaţa «Sfântul Petru»".

Speranţa, o flacără de reînsufleţit

Este Jubileul persoanelor cu dizabilităţi, este Jubileul speranţei, acea speranţă, afirmă Fisichella, care însoţeşte pe fiecare la trezire, de care nu ne dăm seama dar care conduce întreaga viaţă. O flacără de reînsufleţit, care alimentează mintea şi inima. Speranţa adevărată şi nelegată de lucrurile efemere, aminteşte prelatul, are faţa lui Isus din Nazaret, prin urmare invitaţia este aceea de a merge împreună cu el, lăsându-ne conduşi de cuvântul său, de a da mărturie cu gesturile şi alegerile de viaţă pentru că el este speranţa pentru toţi, nimeni exclus.

Slăbiciunea, instrument pentru a iubi mai mult

"Voi sunteţi în inima Bisericii", afirmă Monseniorul Fisichella, referindu-se la persoanele mai vulnerabile, fragile şi slabe care adesea nu au atenţia cuvenită. "În slăbiciune - explică el - trebuie să găsim vocaţia noastră în Biserică, slăbiciunea este un instrument pentru a iubi şi mai mult. Faceţi din dizabilitate forţa iubirii care se dăruieşte tuturor, nimeni mai mult decât voi nu poate da mărturie despre iubirea creştină".

Creativi şi bucuroşi

Invitaţia arhiepiscopului este de a nu ne întoarce în cealaltă parte: "Prea mult timp aţi fost în umbră, acesta este momentul de a reînsufleţi speranţa", pentru că aceia care trăiesc o slăbiciune sunt martori ai iubirii lui Cristos. Prelatul relatează după aceea istoria unui copil născut într-o familie nobilă în 1013 în Suedia. Un copil cu dizabilităţi şi diform care este încredinţat unei comunităţi de călugări. Cel mic se numea Herman, nu reuşea să vorbească, nici să scrie, dar fraţii oricum l-au primit cu afect. A învăţat latina, greaca, matematica, muzica şi chiar araba, apoi a murit din cauza unei pleurite. "Ştiţi de ce v-am relatat această istorie?", întreabă Fisichella, "pentru că Herman a scris Salve Regina", o rugăciune de credinţă născută de la un copil cu dizabilităţi care "a experiment ce era adevărata speranţă, adevărata credinţă şi iubirea faţă de Maria, mama milostivirii". Pentru aceasta, conclude Fisichella, nu trebuie să ne lăsăm niciodată învinşi, "deveniţi mai creativi, bucuroşi, capabili de a comunica speranţa care este înlăuntrul vostru". În sfârşit, cântul coral, chiar în onoarea lui Herman, Salve Regina în toate limbile persoanelor prezente în Piaţă.

Martori ai îngrijirii şi iubirii

După momentul de rugăciune, spaţiul pentru câteva mărturii. Din Kerala, în India, printr-o înregistrare video, Monseniorul Mar Jose Pulickal, episcop al Eparhiei de Kanjirapally, relatează experienţa de la "Angels' village", iniţiativă care oferă oportunităţi de instruire, formare şi reabilitare pentru peste două sute de copii cu dizabilitate mentală. Alessio Carparelli şi Barbara Racca, părinţi ai doi copii de 22 şi 15 ani, ambii cu autism grav, amintesc suferinţa trăită în momentul descoperirii dizabilităţii copiilor lor. "A sfărâmat proiectul nostru de familie - relatează Alessio - am cerut ajutor, am învăţat să reproiectăm viaţa noastră, să trăim din nou şi nu să mai supravieţuim". Barbara exprimă speranţa sa: ca fiecare să reuşească să-l privească pe celălalt fără grabă, oferind un zâmbet, "să nu alergăm mereu în cotidianitate şi în muncă, să ne oprim mereu".

Annamaria, Mario, Raffaele şi Lavinia relatează istoriile lor, toţi vin din Parohia "Sfinţii Martiri din Uganda" din Roma. Annamaria are 20 de ani, studiază la universitate, explică faptul că a pierdut-o pe sora sa Eliana, cu dizabilităţi, câţiva ani în urmă. Este sinceră, hotărâtă, ţine să spună că acolo pe esplanada de la "Sfântul Petru" drept catehetă şi nu ca una din familia unuia cu dizabilităţi. Are clar în cap că includerea unui adult este adesea caracterizată de milă sau de asistenţă; aceea a unui copil este primire, prietenie precum şi iubire. Astfel invită să-i creştem pe copii împreună, cu sau fără dizabilităţi, pentru că numai crescând împreună se poate schimba privirea. Este emoţionantă şi experienţa lui Raffo, care nu vorbeşte, dar are vocea Laviniei. Are 13 ani, în mărturia sa relatează că pare straniu, dar înţelege, observă, pricepe. Relatează despre frumuseţea parohiei sale, despre Papa Francisc şi despre pantofii negri pe care-i purta până la sfârşit, semn al dedicării sale pentru ceilalţi. "Şi eu ca şi el - scrie el - aş vrea să uzez pantofii mei pentru a-i ajuta pe ceilalţi".

Benedetta Capelli

(După Vatican News, 29 aprilie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu