© Vatican Media

Liturghiile la "Sfânta Marta", la originile magisteriului Papei Francisc

Acum când este ora bilanţurilor, a naraţiunilor mediatice ale pontificatului şi a analizelor despre temele portante care l-au caracterizat pe papa speranţei şi fraternităţii, a rebutaţilor şi a milostivirii, nicio relatare despre ceea ce a fost edificiul magisteriului construit de Francisc nu poate face abstracţie de şantierul în care acel edificiu a văzut puse, ca să spunem aşa, primele pietre. Trecând în revista cei şapte ani de omilii ţinute în capela din Casa "Sfânta Marta" - din martie 2013 până în mai 2020 - nu este greu de găsit o primă expresie, o primă formă şi o primă forţă imprimate de Papa Bergoglio acelor teme care îi stăteau mai mult la inimă, dezvoltate apoi în formă completă în discursuri şi documente.

Papa apropiat

În liniştea "parohială" din acea capelă în care la 23 aprilie i-au dat ultimul salut, Francisc, "paroh" al lumii, începe să se facă cunoscut profund în stilul său de păstor. Un papă fără distanţe, după cum demonstrează celebrarea Liturghiei, de mai multe ori pe săptămână, în faţa oamenilor obişnuiţi, încheiată de salut şi o strângere de mână oferite tuturor celor prezenţi, fiecăruia individual la ieşirea din capelă. Şi cum demonstrează acel limbaj al său impregnat de spontaneitate, pe atât de aproape de oameni pe cât de departe de gogomănii conceptuale, şi adesea presărat cu vreun termen împrumutat din limba maternă.

Ultimii, primii ai lui Francisc

Aşadar, este complet coerent cu păstorul care vrea să aibă acelaşi miros al oilor sale - şi care va învăţa să se privească centrul din periferii şi cu gustul iniţiativei care dezorientează protocoalele - faptul că perioada liturgiilor de dimineaţă se deschide în surdină, cu invitaţia la o categorie pe atât de preţioasă pe cât de dificil acreditată de onoarea primelor locuri. La ora 7.00 din ziua de 22 martie 2013, când peste Roma este întuneric, grădinarii şi salariaţii de la salubritate care lucrează în Vatican umplu capela şi apoi ascultă prima omilie a lui Francisc în capela din Casa "Sfânta Marta". Ziua următoare sunt alţi salariaţi ai Sfântului Scaun, angajaţi de la seră, surori... Şi aşa mai departe, săptămână după săptămână, până la găzduirea unei mulţimi de credincioşi din parohii romane, ceea ce păruse o Liturghie extemporală, un episod marginal din agenda pontificală, devine foarte repede, de-a lungul anilor, o întâlnire pentru mii de persoane "normale", oameni care niciodată nu s-ar fi gândit să stea o zi faţă în faţă cu papa.

Cuvinte nemaiauzite vreodată

Dumnezeu "care nu are o baghetă magică" ci mântuieşte cu perseverenţa, "Isus care nu exclude pe nimeni", "Biserica nu este o baby sitter" şi nici "un ONG", ci "o istorie de iubire", Duhul "care nu se domesticeşte" şi "credinţa nu este o înşelăciune" (chiar dacă există "ideologi care falsifică evanghelia"), păstorii "carierişti" care uneori "devin lupi", creştinii persoane ale bucuriei şi nu feţe melancolice "ca ardei iuţi în oţet", comunităţile închise "care nu ştiu de mângâieri ci de datorie", dar şi invitaţia de a evita bârfele şi de a "face maquillage vieţii", "harul lacrimilor", pacea "care nu are preţ", confesionalele "care nu sunt o vopsitorie", ci trebuie să ne apropiem de ele cu "ruşine binecuvântată" - şi anume conceptele şi cuvintele care vor deveni în timp codul învăţăturii papei - înfloresc fără excepţie acele prime săptămâni după alegere. Ia viaţă o evanghelie "după Francisc", accesibilă, trăibilă, nemijlocită. Care provoacă gândirea şi atinge inima. Care cucereşte urechi indiferente. Ecoul acelor Liturghii surprinde, emoţionează, este ca o daltă care lovitură după lovitură schiţează profilul spiritual al papei venit de la capătul lumii.

De la Radioul papei la lume

Din acel moment Radio Vatican este investit cu o mare responsabilitate: prin însăşi voinţa papei, corespondenţii săi selecţionează de fiecare dată trei reportaje audio luate din omilie, dintre care unul prin înregistrare video, care după aceea vor fi difuzate în rândul mass-media din lume, cu asentimentul prealabil al Secretariatului de Stat. Şi astfel, în coerenţă deplină cu un papă căruia îi place să demareze procese, capela de la "Sfânta Marta" iese în evidenţă ca fundamentul aşteptat şi indispensabil pentru a înţelege pontificatul. Şi mai înainte, va demonstra asta segregarea impusă de Covid, va fi "casa" încurajării pentru milioane de persoane conectate din toată lumea, cărora pandemia le-a smuls orice siguranţă.

Eficacitatea instantaneităţii

Aşadar, ceea ce reiese în omiliile rostite în capela din Casa "Sfânta Marta" este o "teologie a cotidianităţii". Francisc altoieşte evanghelia în viaţa zilnică, explică în ce mod să se întrupeze Cuvântul în realitatea lucrurilor mici, utilizând când şi când fapte sau anecdote. Omiliile lui Francisc sunt scurte, aşa cum le-a recomandat mereu, nu lungi, plictisitoare, retorice. Pentru el cuvântul trebuie să ajungă direct la oameni, să fie o busolă pe străzile existenţei. Pentru aceasta cuvintele sale răsună vii, bogate în metafore luate din vicisitudini concrete. Sunt sfaturile unui păstor care cunoaşte bine îngrijirea turmei, pentru că a trăit mereu în asta în anii de la Buenos Aires, împărtăşind totul, chiar şi o călătorie cu metroul.

Umilinţă şi clericalism

Este stilul pe care îl foloseşte mereu, şi pentru temele mai "înalte", ca atunci când la 18 aprilie 2013 explică faptul că credinţa creştină înseamnă a crede realmente în trei Persoane, "pentru că acesta este Dumnezeul nostru, unul şi întreit; nu un Dumnezeu nedefinit şi răspândit, ca un spray dat cam peste tot". În iunie din acelaşi an, vorbind despre necesitatea umilinţei, afirmă că fără nu se poate "pretinde să-l vestim pe Cristos sau să fim martori ai săi" şi asta, adaugă cu obişnuitul stil franc, "valabil şi pentru preoţi": darul harului lui Dumnezeu, afirmă el, "este o comoară de păstrat în vase de lut" şi nimeni nu şi-o poate apropria "pentru propriul său curriculum personal". În multe omilii, Papa Bergoglio trasează portretul robot al creştinului. Credinciosul, susţine el, se mişca de-a lungul unui drum "deschis la ceilalţi", şi, prin urmare, anunţare la faptul de "a ne simţi importanţi", pentru că suntem creştini. Modelul este Isus, care deranja pentru că "explica lucrurile pentru că oamenii înţelegeau bine" şi "trăia ceea ce predica", cu nota împotriva "atitudinii clericaliste" a preotului-principe "care spune un lucru şi face altceva".

"Bârfele delictuoase"

Tema milostivirii, care în timp va deveni arhitrava unui Jubileu, răsună foarte adesea în bolţile capelei. "Dumnezeu iartă tot, altminteri lumea n-ar exista", afirmă Francisc în decembrie 2015, iar în 2017, pentru a-i evidenţia măsura fără măsură, asigură că "Isus iroseşte milostivire pentru toţi". Vorbind despre rugăciune, într-o omilie de început de an 2016, Papa Bergoglio o defineşte adevăratul motor al vieţii Bisericii şi în 2018 insistă asupra necesităţii de a ne ruga fără a înceta vreodată cu această invitaţie: "În rugăciune suntem invadenţi". Altă temă, care va reveni în mii de discursuri dar care are în "Sfânta Marta" un prim difuzor de rezonanţă, este cel al bârfelor. Seamănă invidie, gelozie, dorinţă de putere, avertizează pontiful. Lucruri pentru care se poate ajunge să se ucidă o persoană: "Bârfele sunt delictuoase pentru că îl ucid pe Dumnezeu şi pe aproapele."

Pacea şi "pâinea murdară" a corupţiei

Graniţele capelei coincid cu cele ale planetei. Papa apelurilor infinite la pace, în special în ultimii ani de pontificat, se opreşte în multe circumstanţe asupra urgenţei păcii, definită "o muncă de toate zilele". Într-o omilie din 2017, amintindu-l pe Noe, reafirmă că ramura de măslin este "semnul a ceea ce voia Dumnezeu", o valoare puternică pe care noi, afirmă el, o acceptăm însă "cu slăbiciune". Există, adaugă el, o tentaţie a războiului care se cuibăreşte în "spiritul lui Cain", în timp ce aceea a lui Adam şi Eva, afirmă într-o altă ocazie, arată că diavolul "este un înşelător". Papa Bergoglio vorbeşte adesea şi despre "Marele Mincinos", diavolul care "îţi promite tot şi te lasă gol", cu care este interzis să "dialoghezi". Pasul spre celălalt mare duşman al corupţiei este scurt. Papa deja în 2013 îl numeşte "pâinea murdară", "viclenie" care alimentează mondenitatea, care adesea începe "cu un lucru mic" şi "puţin câte puţin, se cade în păcat".

Covidul, furtuna "neaşteptată şi furioasă"

Şi după aceea este acel moment al pontificatului lui Francisc în care paternitatea sa, făcută din grijă, proximitate, atenţie s-a exprimat cu putere. Are o dată precisă de început: 9 martie 2020, zi în care, prin voinţa sa, mass-media vaticane transmit Liturghia de la ora 7.00 celebrată de la Casa "Sfânta Marta". Acea lumină roşie aprinsă asupra Papei este în realitate o lumină aprinsă asupra Evangheliei, care mângâie o lume rătăcită, închisă, înfricoşată, de epidemia de COVID-19 care mai ales în Italia nimiceşte: de fapt mor aproape o mie de persoane pe zi. Francisc cunoaşte acele sentimente, acea barcă lovită de furtuna "neaşteptată şi furioasă" care pune îl alarmă pe discipoli, aşa cum va aminti la 27 martie în momentul extraordinar de rugăciune în Piaţa "Sfântul Petru". O barcă în care suntem "toţi fragili şi dezorientaţi, dar în acelaşi timp importanţi şi necesari, toţi chemaţi să vâslim împreună, toţi având nevoie să ne încurajăm reciproc".

Aproape de omenire în lockdown

Cutuma care a ritmat încă acolo celebrarea Liturghiei de dimineaţă se schimbă. Dacă până atunci a fost relatată în sinteza reportajelor din mass-media vaticane, dar rezervată în prezenţa unor grupuri circumscrise, devine din acea zi un moment pentru toţi. Papa, în transmisiune televizată directă, celebrează Euharistia arătând imediat sensul acelei alegeri. "În aceste zile - explică el - voi oferi Liturghia pentru bolnavii din această epidemie de coronavirus, pentru medici, pentru asistenţii medicali, pentru voluntarii care ajută mult, pentru cei din familii, pentru bătrânii care se află în casele de odihnă, pentru deţinuţii care sunt închişi. Să ne rugăm împreună în această săptămână, această rugăciune puternică la Domnul: «Salvează-mă, o, Doamne, şi dă-mi milostivire. Piciorul meu este pe cărarea dreaptă. În adunare îl voi binecuvânta pe Domnul»".

Ecou mondial

În puţine cuvinte Francisc cuprinde plăgile acestei omeniri zguduite şi paralizate. Cel care ascultă se simte "privit", considerat în durerea sa adesea trăită în singurătate, în imposibilitatea de a împărtăşi, de a strânge la piept o proprie rudă, de a saluta un bunic, o mătuşă, o vecină, un prieten care de la o zi la alta nu se mai vede. În această dramă colectivă, întâlnirea de dimineaţă devine un moment de rugăciune, de adoraţia a Preasfântului Sacrament şi printr-un ecran. Părintele ia în mână astfel turma sa rătăcită şi această alegere are un ecou incredibil, şi chiar în China se urmăresc zilnic celebrările din capela de la "Sfânta Marta". În fiecare zi, în inima lui Francisc, se alternează feţele, istoriile, vieţile oamenilor obişnuiţi răscolite de pandemie.

O rugăciune pentru fiecare categorie socială

La 10 martie, gândul său se îndreaptă spre "preoţi, ca să aibă curajul de a ieşi şi de a merge la bolnavi, ducând forţa Cuvântului lui Dumnezeu şi Euharistia". După două zile, îndeamnă la rugăciune pentru autorităţile chemate să decidă "măsuri care nu sunt pe placul poporului". La 14 martie gândul său se îndreaptă spre familiile cu copii acasă, chemate să gestioneze o situaţie dificilă cu pace precum şi cu bucurie", dar mai ales spre acelea care trăiesc cu persoane cu dizabilităţi, pentru ca "să nu piardă pacea în acest moment şi să reuşească să ducă înainte toată familia cu tărie şi bucurie". În gândurile sale şi victimele violenţei domestice, cu încurajarea repetată de mai multe ori dată familiilor pentru ca să profite de ocazie pentru a creşte în bine.

În acele săptămâni inima papei este un caleidoscop care nu vrea să lase în urmă nicio categorie socială. Aminteşte "muncitorii din farmacii, din supermagazine, din transporturi, poliţiştii" (15 martie), "lucrătorii sanitari care au murit" (18 martie), "persoanele care se ocupă să-i înmormânteze pe răposaţi, care îşi riscă viaţa şi riscă şi să fie contagiaţi" (16 mai), "multele persoane care fac curăţenie în spitale, pe străzi, care golesc containerele de gunoaie" (17 mai) - aceasta ultimă celebrare care încheie perioada Liturghiilor de dimineaţă cu capela din "Sfânta Marta" deschisă în exterior.

Un loc deosebit în multele intenţii de rugăciune din acele zile este rezervată bătrânilor singuri care suferă "de o singurătate interioară foarte mare" (17 martie) şi deţinuţilor. Papa denunţă supraaglomerarea din institutele de detenţie, înţelege suferinţa deţinuţilor gândindu-se la familiile din afară (19 martie), se roagă "pentru toate persoanele care îndură o sentinţă nedreaptă din îndârjire" (7 aprilie). Cu trecerea lunilor apare preocuparea faţă de cei care au pierdut locul de muncă şi încep să simtă foamea, pentru cei care sunt victime ale "pandemiei sociale", oameni care pentru a mânca se încredinţează cămătarilor (23 aprilie), sau pentru cei fără adăpost abandonaţi pe stradă "pentru ca societatea de bărbaţi şi femei să-şi dea seama de această realitate şi să ajute şi Biserica să-i primească" (31 martie). În afară de asta, există un gând îndreptat spre bătrânul continent pentru ca să fie unit şi "să reuşească să aibă această unitate fraternă pe care - îşi doreşte Francisc - au visat-o părinţii fondatori ai Uniunii Europene" (22 aprilie). Papa aminteşte şi pe cei care lucrează în mass-media (1 aprilie), femeile însărcinate care sunt neliniştite gândindu-se la viitorul copilului lor (17 aprilie), profesorii chemaţi să educe de la distanţă (24 aprilie), şi pentru victimele aspectului cel mai crunt al covid, cei care sunt înmormântaţi în gropi comune şi sunt fără nume (30 aprilie). O rugăciune şi pentru artişti, care "prin intermediul căii frumuseţii ne indică drumul de urmat" (27 aprilie). Apoi, la 18 mai, după peste două luni, Francisc încheie Liturghia transmisă în direct la televiziune, în acelaşi timp cu filmarea celebrărilor la care era prezent.

Patrimoniul care rămâne

Omiliile de la "Sfânta Marta" vor rămâne acum în istoria pontificatului şi a Bisericii. Există cei care le-au preţuit, cei care vor voi să le citească, cei care încă nu le cunosc. Aceeaşi capelă care timp de mulţi ani a văzut explicându-se evanghelia i-a dat ultimul salut, dar în acel spaţiu a rămas patrimoniul de cuvinte, gesturi, tăceri de adoraţie, şi sicriul lui Francisc, pus la picioarele altarului puţin după moarte, a trimis la cuvintele sale: "idealul Bisericii este mereu cu poporul şi cu Sacramentele. Mereu".

Alessandro De Carolis, Tiziana Campisi, Benedetta Capelli

(După Vatican News, 27 aprilie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu