Calvarese/SIR

Papa şi politica. La rădăcina ei este "poporul lui Dumnezeu"

Politica, în gândirea lui Francisc, trebuie să fie fraternă, înţelegând fraternitatea în domeniul politic nu intuitiv sau afectiv, ci ca un principiu de reglementare a proiectelor politice

Viziunea pe care Papa Francisc o avea despre politică se percepe cu uşurinţă dacă se înţelege ideea pe care o avea el despre popor. La rădăcina ei este "poporul lui Dumnezeu" aşa cum este exprimat de Revelaţia creştină. Papa Francisc explică asta clar încă din primele timpuri ale pontificatului său, la audienţa generală din 12 iunie 2013: membrii săi sunt, toţi împreună, aşa cum scrie Prima Scrisoare a lui Petru: "neam ales, preoţie regească, naţiune sfântă" (1Pt 2,9). Acest popor întreg - şi nu câţiva privilegiaţi în cadrul său, subliniază papa citând Catehismul (nr. 783) - participă la cele trei funcţii ale lui Cristos, care este "preot, profet şi rege". În interiorul său se articulează toate diferitele misiuni şi slujiri, inclusiv cea a episcopului de Roma.

Această viziune a demnităţii "poporului lui Dumnezeu", pe care cultura creştină o transmite în cursul secolelor istoriei umane, ajută la perceperea demnităţii fiecărui popor de pe pământ. În această perspectivă, politica trebuie să fie expresie a acestui popor şi trebuie să fie în slujba sa.

Papa Francisc a aplicat înainte de toate sieşi această convingere întemeiată doctrinal atunci când, abia ales în seara zilei de 13 martie 2013, s-a prezentat "fraţilor şi surorilor" săi ca episcop de Roma: "Şi acum aş vrea să vă dau Binecuvântarea, dar mai întâi - mai întâi, vă cer o favoare: înainte ca episcopul să binecuvânteze poporul, vă cer ca voi să-l rugaţi pe Domnul ca să mă binecuvânteze: rugăciunea poporului, cerând Binecuvântarea pentru episcopul său. Să facem în tăcere această rugăciune a voastră asupra mea [...]". Şi numai după rugăciune poporului el a simţit că poate să facă gestul păstorului universal: "Acum voi da Binecuvântarea vouă şi întregii lumi, tuturor bărbaţilor şi femeilor de bunăvoinţă."

Este evident că Francisc nu a pus niciodată în discuţie ierarhia Bisericii şi a respectat regulile pe care Biserica şi le-a dat pentru alegerea pontifului. De fapt, poporul lui Dumnezeu şi toate popoarele care trăiesc în comunităţile politice nu guvernează direct, contrar la ceea ce susţin toate populismele. Dar el a simţit necesitatea de a primi o binecuvântare de la Dumnezeu pe care numai poporul său putea s-o ceară. Acest act este revoluţionar, dar este şi originar, în sensul experienţei native a Bisericii, pe care Noul Testament o numeşte şi adelphotés, comunitate de fraţi. Este clar că un papă care se prezintă în acest mod nu cere simpatiile celor care gestionează puterea politică de parcă n-ar avea nevoie nici de un mandat nici de a da cont.

Pentru aceasta politica, în gândirea lui Francisc, trebuie să fie fraternă, înţelegând fraternitatea în domeniul politic nu în manieră intuitivă sau afectivă, ci ca un principiu care reglementează proiectele politice, aşa cum reiese încă de la Mesajul pentru a 47-a Zi Mondială a Păcii de la 1 ianuarie 2014.

Nu este deloc populism în gândirea lui Francisc: de fapt, pentru el, pe urma cuceririlor teoretice ale gândirii sociale catolice latinoamericane aşa cum este exprimat, de exemplu, de Juan Carlos Scannone, poporul este o realitate unitară, dar în mod intrinsec plurală. Pentru aceasta Francisc interpretează acţiunea politică a cetăţenilor ca exerciţiu de "prietenie socială". Nu există improvizare, nici ingenuitate sau pacifism naiv în această idee pe care el o propune ca metodologie politică şi realizare a "culturii întâlnirii" pornind din interiorul comunităţilor politice, unde coexistă diversităţi de interese şi de viziuni politice, până la relaţiile internaţionale. El a argumentat în mod adecvat această idee la Havana, la 20 septembrie 2015, vorbind tinerilor în faţa Institutului Varela, îndemnându-i nu numai să viseze, ci să împărtăşească visele lor, mergând dincolo de diferitele convingeri pentru a gândi o societate mai bună.

Această idee reia desigur vechea idee a "prieteniei politice" pe care Aristotel o definea ca acea legătură între cetăţeni care caracterizează căutarea binelui comun. Însă o inserează în dinamismul propriu al fraternităţii politice, care vrea să construiască comunitatea politică garantând atât libertatea, cât şi egalitatea.

Probabil, cei care cred că Papa Francisc a dat o contribuţie "pastorală", dar nu doctrinală, Bisericii din timpul nostru, ar trebui să întreprindă o reflecţie ulterioară.

Antonio Maria Baggio

(După Agenţia SIR, 23 aprilie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu