© Vatican Media

Predica din Vinerea Sfântă 2025 a părintelui Roberto Pasolini în Bazilica "Sfântul Petru"

În centrul Triduum-ului pascal palpită o inimă, cea a Vinerii Sfinte. Între albul de la Cina Domnului şi cel al Învierii sale, liturgia întrerupe continuitatea cromatică pictând în roşu toate veşmintele. Este o invitaţie pentru simţurile noastre să ne sintonizăm cu tonalităţile intense şi dramatice ale celei mai mari iubiri.

Astăzi Biserica se opreşte în adoraţie şi contemplă nu falimentul lui Dumnezeu, ci triumful său misterios într-o formă paradoxală, cea a crucii, cum anunţau deja profeţii: "Iată, slujitorul meu va avea succes; se va înălţa, se va ridica şi va fi foarte sus." Într-un timp ca al nostru, aşa de bogat cu noi inteligenţe - artificiale, de calcul, predictive - misterul pătimirii şi morţii lui Cristos ne propune un alt tip de inteligenţă: inteligenţa Crucii, care nu calculează, ci iubeşte; care nu optimizează, ci se dăruieşte. O inteligenţă non-artificială, ci profund relaţională, pentru că este deschisă la Dumnezeu şi la ceilalţi. Într-o lume în care pare că algoritmii sunt cei care ne sugerează ce să dorim, ce să gândim şi chiar cine să fim, Crucea ne restituie posibilitatea unei alegeri autentice, întemeiată nu pe eficienţă, ci pe iubirea care se oferă. De aceea liturgia a început într-o atmosferă de mare tăcere şi de solemnitate dureroasă: cu slujitorii prosternaţi la pământ şi toată adunarea reculeasă în rugăciune. Aceste atitudini sunt necesare pentru a recunoaşte în Pătimirea lui Cristos acea inteligenţă de iubire în care este ascunsă mântuirea lumii.

Am ascultat în a doua lectură în limba spaniolă că Isus Cristos "în zilele vieţii sale pământeşti, a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui". Nu putem decât să rămânem descumpăniţi în faţa acestor cuvinte. Dar cum adică "ascultat"? În ce mod ascultă Dumnezeu rugăciunile noastre cele mai dureroase? Dacă Tatăl nu l-a cruţat de moarte pe Fiul său, cum se va comporta cu noi când îi vom oferi toate lacrimile noastre? În realitate, ştim bine cum Tatăl a ales să asculte rugăciunea Fiului: nu i-a evitat supliciul crucii, ci i-a permis să devină, chiar pe acel altar, Mântuitorul lumii. Dumnezeu nu l-a cruţat pe Cristos de suferinţă, ci l-a susţinut în inima sa, făcând-o capabilă să se ofere exigenţelor celei mai mari iubiri, aceea care nu se opreşte nici măcar în faţa duşmanilor. Expresia "evlavie lui" cu care Scrisoarea către Evrei descrie conduita lui Cristos ar putea să fie tradusă mai bine drept capacitatea de a lua bine ceea ce se întâmplă, de a accepta cu încredere chiar şi ceea ce pare aparent ostil sau de neînţeles. De fapt, în pătimirea sa Cristos nu a îndurat pur şi simplu evenimentele, ci le-a primit cu o atare libertate, încât le-a transformat într-un drum de mântuire, un drum care rămâne deschis la oricine este dispus să se încreadă până la capăt în Tatăl, lăsându-se condus de voinţa sa chiar şi în pasajele cele mai întunecate.

Vrem, aşadar, să ne oprim asupra a trei momente din această pătimire în care însuşi Domnul Isus, prin câteva cuvinte ale sale, ne indică modul în care se poate trăi o încredere deplină în Dumnezeu, fără a înceta să fim protagonişti ai propriei istorii.

Primul moment are loc în Ghetsemani, când se prezintă soldaţi şi gardieni împreună cu Iuda pentru a-l aresta pe Isus, care, ştiind tot ceea ce trebuia să i se întâmple, le-a ieşit în întâmpinare şi le-a spus: "Pe cine căutaţi?". I-au răspuns: "Pe Isus Nazarineanul". Le-a spus Isus: "Eu sunt". "Când le-a zis: «Eu sunt», ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ." Numai după a doua întrebare când va primi acelaşi răspuns, Isus se lasă oferit şi dus. Este modul în care evanghelistul ne face să înţelegem că Isus nu a fost pur şi simplu arestat, ci a oferit viaţa sa în mod liber, aşa cum vestise deja: "Nimeni n-o ia de la mine, ci o ofer de la mine însumi." În momentele în care şi noi îndurăm vreo întrerupere - o durere neprevăzută, o boală gravă, o criză în relaţiile noastre cele mai autentice -, şi noi putem încerca să ne abandonăm lui Dumnezeu cu aceeaşi încredere, primind ceea ce ne tulbură şi ne apare ameninţător. În ce mod? Făcând un pas înainte, prezentându-ne cei dintâi la întâlnirea cu realitatea. Această atitudine nu schimbă, aproape niciodată, cursul evenimentelor - de fapt, Isus este arestat imediat după aceea -, dar dacă este trăită cu credinţă în Dumnezeu şi încredere în istoria pe care el o conduce, acest mod ne permite să rămânem liberi şi trainici în interior. Şi astfel suferinţa, deşi rămâne reală, încetează să fie inutilă şi începe să genereze viaţă.

În al doilea moment pe care vrem să-l luăm în considerare Isus este de acum aproape de moarte, este pironit pe lemnul crucii. "După aceasta, văzând că toate s-au împlinit, ca să se împlinească Scriptura, Isus a zis: «Mi-e sete». Era acolo un vas plin cu oţet. Atunci, ei au pus în isop un burete îmbibat cu oţet şi i l-au apropiat de gură." Isus moare aşa, nu înainte de a fi manifestat - fără nicio ruşine inutilă - toată nevoia sa. Îşi ia rămas-bun de la istorie făcând unul dintre gesturile cele mai umane şi în acelaşi timp cele mai dificile: să ceară ceea ce singuri nu mai suntem în măsură să ne dăm. Trupul lui Cristos, despuiat de toate, manifestă astfel nevoia cea mai umană: aceea de a fi iubit, primit, ascultat. Şi chiar în acel moment, setea omului şi iubirea lui Dumnezeu în sfârşit se întâlnesc. Şi pentru noi devine posibil să trecem bine prin acele clipe în care apare cu claritate că nu suntem suficienţi nouă înşine. Când durerea, oboseala, singurătatea sau frica ne dezvăluie, suntem toţi tentaţi să ne închidem, să devenim rigizi, să ne prefacem autosuficienţi. Dar chiar acolo se deschide un spaţiu pentru iubirea cea mai adevărată: aceea care nu se impune, ci se lasă ajutată. A cere ceea ce avem nevoie şi a permite altora să ne ofere este probabil una dintre formele cele mai înalte şi mai umile ale iubirii. Pentru a face asta, trebuie abandonat orice orgoliu, dar şi orice iluzie că ne putem mântui singuri şi să recunoaşte că singuri nu putem - şi nu vrem - să trăim.

Ultimul moment pe care-l contemplăm este cel al morţii lui Isus, când a spus: "Totul s-a împlinit", şi plecându-şi capul şi-a dat duhul. Isus mărturiseşte împlinirea umanităţii sale - şi a noastre - în momentul în care, despuiat de toate, alege să ne dăruiască în întregime viaţa sa şi Duhul său. Nu este o capitulare pasivă, ci un act de libertate supremă, care acceptă slăbiciunea ca locul în care iubirea poate deveni deplină. O ştim, nu autonomia sau marile realizări dau sens vieţii, ci capacitatea de a transforma limita în ocazie de dar. Cu acest gest, Isus ne revelează că nu forţa mântuieşte lumea, ci slăbiciunea unei iubiri care nu reţine nimic. Timpul în care trăim, marcat de mitul prestaţiei şi sedus de idolul individualismului, recunoaşte cu greu momentele de înfrângere sau de pasivitate ca locuri posibile de împlinire. Când crucea ne ia suflarea şi ne imobilizează, tindem să ne simţim greşiţi, nepotriviţi şi în afara locului. Atunci încercăm să rezistăm, strângem din dinţi, în speranţa de a ieşi în grabă dintr-o condiţie simţită numai ca o închisoare. Ultimele cuvinte ale lui Isus răstignit ne oferă o altă interpretare: ne arată câtă viaţă poate izvorî din acele momente în care, nemairămânând nimic de făcut, în realitate rămâne cel mai frumos lucru de făcut: să ne dăruim în sfârşit pe noi înşine.

Sfântul Părinte a voit să ne introducă în acest Jubileu amintindu-ne că Cristos este ancora speranţei noastre de care putem rămâne puternic uniţi, strângând bine funia credinţei care ne leagă cu el, începând de la Botezul nostru. Cu onestitate, trebuie să recunoaştem însă că nu este deloc uşor a menţine fermă mărturisirea acestei credinţe, mai ales când vine momentul crucii. Când răul ajunge la noi, când suferinţa ne vizitează, când ne simţim singuri şi abandonaţi, a repeta cuvintele lui Cristos ni se pare un gest imposibil de făcut. De aceea, imediat vom avea o mare ocazie. Vom putea primi invitaţia din Scrisoarea către Evrei: "Să ne apropiem cu toată îndrăzneala de tronul crucii ca să primim îndurare şi să găsim ca ajutor harul său la timpul potrivit." Vom face asta într-un mod extrem de sobru, dar profund. Vreunul dintre noi se va apropia în tăcere de lemn pentru a adora misterul pe care el îl conţine. Iată, în acest moment de adoraţie vom avea toţi o mare oportunitate, aceea de a reînnoi o încredere deplină în modul în care Dumnezeu a ales să mântuiască lumea. Şi vom putea să ne şi reconciliem cu destinul de pătimire, moarte şi înviere spre care se îndreaptă şi viaţa noastră. Făcând acest act de credinţă nu înseamnă că frica va dispare sau că drumul vieţii noastre va deveni dintr-odată sigur. Înseamnă, însă, un lucru important: că astăzi, în inima acestui Jubileu, noi, creştinii, alegem calea crucii ca unica direcţie posibilă a vieţii noastre. Ştim bine că forţele noastre nu vor fi suficiente să parcurgă acest drum, dar Duhul Sfânt, care deja a umplut inimile noastre cu speranţă dulce, va veni în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că ne va aminti cel mai important lucru: aşa cum am fost iubiţi, tot aşa vom fi capabili să iubim, pe prieteni şi chiar pe duşmani. Atunci vom avea speranţa de a putea fi martori ai adevărului unic care mântuieşte lumea: Dumnezeu este Tatăl nostru şi noi suntem toţi surori şi fraţi, în Cristos Isus Domnul nostru.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu