© Vatican Media

O carte cu introducere din partea pontifului

Profeţi ai speranţei

Ep. Tonino Bello şi Papa Francisc ca "Profeţi ai speranţei" pentru timpul nostru. Se intitulează chiar aşa cartea lui Tommaso Giannuzzi, preot din Arhidieceza de Milano, publicată de Editura Áncora (Milano, 2025, 96 de pagini). Îmbogăţeşte volumul introducerea – pe care o publicăm în continuare – semnată de pontiful însuşi.

Între multele întrebări pe care omul şi le-a pus în cursul istoriei, una mai mult decât toate a găsit mereu un răspuns nesigur, dar care poate permite să înfruntăm evenimentul din care se naşte întrebarea primordială, adică viaţa de dincolo de moarte; ce va fi cu omul după moarte? Ce va fi cu mine? Suntem toţi conştienţi că nimeni nu scapă de misterul morţii şi că multiplele întrebări care se nasc din acest eveniment nu pot să nu cheme în cauză acea virtute care, mai mult decât celelalte, permite fiecărui bărbat şi femeie să privească dincolo de limita umană: speranţa! Pentru că a spera este viaţă, este a trăi, este a da sens drumului, este a găsi motivaţiile pentru care să mergem înainte motivând sensul existenţei noastre, al prezentului nostru, al faptului de a fi aici, acum. Catehismul Bisericii Catolice descrie cum virtutea teologală a speranţei îşi are fundament pe cuvântul lui Isus, afirmând că: "Speranţa creştină este virtutea teologală prin care dorim împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică drept fericire a noastră, repunând încrederea noastră în promisiunile lui Cristos şi sprijinindu-ne nu pe forţele noastre, ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt"[1]; în afară de asta, "Virtutea speranţei răspunde aspiraţiei către fericire, care este pusă de Dumnezeu în inima oricărui om; ea asumă aşteptările care inspiră activităţile oamenilor; le purifică pentru a le îndrepta spre Împărăţia cerurilor; apără de descurajare; susţine în toate momentele de părăsire; lărgeşte inima în aşteptarea fericirii veşnice"[2].

Coperta cărţii Editura Áncora

Speranţa dăruieşte în viaţa omului o fereastră spre Veşnic. Însă suntem foarte conştienţi că răspunsul la întrebarea despre destinaţia călătoriei creştine poate găsi un răspuns negativ, din cauza multelor influenţe greşite care vin din lume; în afară de asta, în faţa fricii de a crede că nu există un după la sfârşitul călătoriei, este posibil ca omenirea să cadă în disperare. Dacă lipseşte virtutea speranţei, se prăbuşesc şi celelalte virtuţi care se sprijină de ea. Astăzi adesea se ironizează cu privire la acest pilastru al vieţii de credinţă şi se răstălmăceşte atât de mult până acolo încât vorba populară "cine trăieşte din speranţă, moare disperat", este stăpână asupra temei. Există riscul, de acum tot mai mult la pândă, de a crede că speranţa este "un soi de raft al dorinţelor neîmplinite, […]. În schimb, trebuie să facem să se înţeleagă că speranţa este rudă apropiată a realismului. Este tensiunea celui care, intrând pe o stradă, a parcurs deja o bucată şi orientează paşii săi, cu iubire şi trepidaţie, spre destinaţia la care încă nu a ajuns. Este angajare robustă, aşadar, care nu are nimic de-a face cu fuga"[3].

Însă trebuie ţinut cont că speranţa nu este un dar pe care-l avem numai prin meritul uman, ci este har care se naşte din dorinţa înnăscută de a fi fericiţi. Prin Cristos mort şi înviat, acest har, prin puterea Duhului Sfânt, se altoieşte în inima fiecărui bărbat şi femeie: "această dorinţă este de origine divină; Dumnezeu a pus-o în inima omului pentru a-l atrage la sine, pentru că El singur o poate umple"[4]. Scriu în Bula de convocare pentru Jubileul din 2025. "Toţi speră. În inima fiecărei persoane este cuprinsă speranţa ca dorinţă şi aşteptare a binelui, deşi nu ştie ce va aduce cu sine ziua de mâine. Totuşi, imprevizibilitatea viitorului face să apară sentimente uneori contrapuse: de la încredere la teamă, de la seninătate la descurajare, de la certitudine la îndoială. Întâlnim adesea persoane descurajate, care privesc la viitor cu scepticism şi pesimism, ca şi cum nimic nu le-ar putea oferi fericire"[5].

Inspirându-se din gândirea episcopului Tonino Bello şi din cuvintele şi catehezele mele despre virtutea speranţei, părintele Tommaso Giannuzzi a încercat să recitească unele aspecte ale ei, care, prin cuvintele noastre, devin pentru cititor o invitaţie de a se lăsa uimit de această forţă care îşi află în Cel Înviat începutul său şi culmea sa. Prin analiza unor scrieri ale Monseniorului Bello şi îndeosebi prin catehezele despre această temă pe care le-am ţinut în audienţele de miercuri din anul 2017, autorul textului va încerca să dea un chip acestui izvor care ţâşneşte în inima omenirii. Această invitaţie devine, după aceea, angajare de a face să crească în noi această "fetiţă", cum îi plăcea să definească şi Mons. Bello această mare virtute, însuşindu-şi cuvintele şi gândirea marelui poet şi scriitor Charles Péguy: "Care trebuie să fie harul meu şi forţa harului meu pentru ca această mică speranţă, şovăitoare la suflul păcatului, tremurând la toate vânturile, neliniştită la cel mai mic suflu, să fie aşa de invariabilă, să se ţină aşa de fidelă, aşa de dreaptă, aşa de curată; şi invincibilă, şi nemuritoare, şi imposibil de stins […]. Ceea ce mă uimeşte, spune Dumnezeu, este speranţa. Nu mă conving de ea. Această mică speranţă care are aerul de a nu fi nimic. Această fetiţă speranţă, nemuritoare"[6].

(După L’Osservatore Romano, 18 aprilie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1817 (de acum încolo: CBC).

[2] Ivi, nr. 1818.

[3] A. Bello, Squilli di trombe e rintocchi di campane, în Scritti 3, Ed. La Nuova Mezzina, Molfetta (BA) 2014, pag. 231. Operele monseniorului Bello sunt adunate în cele şase volume editate de editura La Nuova Mezzina. Vom cita în cursul textului operele făcând referinţă la volumul în care sunt conţinute cu denumirea Scritti 1, 2 etc. [nota autorului].

[4] CBC, nr. 1718.

[5] Francisc, Spes non confundit, Bula de convocare a jubileului ordinar din anul 2025, 9 mai 2024, nr. 1.

[6] C. Péguy, I misteri, Jaca Book, Milano 1997, pag. 164-165.