© Vatican Media

Via Crucis la Colosseum. Meditaţiile. 18 aprilie 2025

În meditaţiile scrise pentru tradiţionala Via Crucis din Vinerea Mare din Colosseum, prezidată de cardinalul Baldo Reina pe 18 aprilie 2025, Papa Francisc explică faptul că drumul spre Golgota este coborârea pe care Isus a făcut-o "spre lumea pe care Dumnezeu o iubeşte". Cristos, "bătut în cuie", se plasează "în mijlocul contrariilor" şi le aduce la Tatăl, pentru că crucea sa "dărâmă ziduri, anulează datorii" şi "stabileşte reconcilierea". În faţa unor economii inumane, alcătuite din calcule, logică rece şi interese nemiloase, schimbarea de direcţie este să ne întoarcem la Mântuitorul.

Introducere

Calea Calvarului trece prin mijlocul străzilor noastre de toate zilele. Noi, Doamne, mergem de obicei în direcţia opusă cu a ta. Chiar aşa ni se poate întâmpla să întâlnim faţa ta, să intersectăm privirea ta. Noi înaintăm ca întotdeauna şi tu vii spre noi. Ochii tăi ne citesc inima. Atunci ezităm să continuăm ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Putem să ne întoarcem, să te privim, să te urmăm. Putem să ne întruchipăm în drumul tău şi să intuim că este mai bine să schimbăm direcţia.

Din Evanghelia după Sântul Marcu (10,21)

Isus, privindu-l fix, l-a îndrăgit şi i-a spus: "Un lucru îţi lipseşte: mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!".

Isus este numele tău şi cu adevărat în tine "Dumnezeu mântuieşte". Dumnezeul lui Abraham care cheamă, Dumnezeul lui Isaac care are grijă, Dumnezeul lui Iacob care binecuvântează, Dumnezeul lui Israel care eliberează: în privirea ta, Doamne care străbaţi Ierusalimul, există o întreagă revelaţie. În paşii tăi care ies din cetate există exodul nostru spre o ţară nouă. Ai venit să schimbi lumea: înseamnă pentru noi a schimba direcţia, a vedea bunătatea urmelor tale, a lăsa să lucreze în inima noastră amintirea ochilor tăi.

Via Crucis este rugăciunea celui care se mişcă. Întrerupe parcursurile noastre obişnuite, pentru ca de la oboseală să mergem spre bucurie. Este adevărat, ne costă calea lui Isus: în această lume care calculează tot, gratuitatea are un preţ scump. Însă în dar totul reînfloreşte: o cetate divizată în facţiuni şi sfâşiată de conflicte merge spre reconciliere; o religiozitate uscată redescoperă rodnicia promisiunilor lui Dumnezeu; chiar şi o inimă de piatră se poate schimba într-o inimă de carne. Trebuie numai să ascultăm invitaţia: "Vino! Urmează-mă!". Şi să ne încredem în acea privire de iubire.

*

Staţiunea I

Isus este condamnat la moarte

Din Evanghelia după Sfântul Luca (23,13-16)

Atunci Pilat i-a convocat pe arhierei, pe conducători şi poporul şi le-a spus: "L-aţi adus la mine pe omul acesta ca pe un instigator al poporului şi, iată, judecându-l în faţa voastră, nu găsesc în omul acesta nicio vină de care îl acuzaţi! De altfel, nici Irod, căci ni l-a trimis înapoi; iată, nu a făcut nimic vrednic de moarte! Aşadar, după ce-l voi pedepsi, îl voi elibera."

Nu a mers aşa. Nu te-a eliberat. Şi totuşi, ar fi putut să meargă altfel. Este jocul dramatic al libertăţilor noastre. Acela pentru care, Doamne, atât de mult ne-ai stimat. Ai dat încredere lui Irod, lui Pilat, prietenilor şi duşmanilor. Eşti irevocabil în încrederea cu care te pui în mâinile noastre. Putem scoate din asta minunăţii: eliberând pe cel care este acuzat pe nedrept, aprofundând complexitatea situaţiilor, contrastând judecăţile care ucid. Chiar şi Irod ar fi putut urma sfânta nelinişte care îl atrăgea la tine: nu a făcut-o, nici atunci când s-a aflat în sfârşit în prezenţa ta. Pilat ar fi putut să te elibereze: deja te iertase. Nu a făcut-o. Calea crucii, Isuse, este o posibilitate pe care deja de prea multe ori am lăsat-o deoparte. Mărturisim asta: prizonieri ai rolurilor din care nu am voit să ieşim, preocupaţi de deranjurile unei schimbări a direcţiei. Tu eşti încă, în tăcere, în faţa noastră: în fiecare soră şi în fiecare frate expuşi la judecăţi şi prejudecăţi. Revin argumente religioase, chiţibuşuri juridice, aparentul bun-simţ care nu se implică în destinul altuia: mii de motive ne trag de partea lui Irod, a preoţilor, a lui Pilat şi a mulţimii. Şi totuşi, poate să meargă altfel. Tu, Isuse, nu-ţi speli mâinile. Încă iubeşti, în tăcere. Alegerea ta ai făcut-o şi acum ne revine nouă.

Să ne rugăm spunând: Deschide inima mea, Isuse!
Când în faţa mea este o persoană judecată. Deschide inima mea, Isuse!
Când certitudinile mele sunt prejudecăţi. Deschide inima mea, Isuse!
Când mă condiţionează rigiditatea. Deschide inima mea, Isuse!
Când binele mă atrage în secret. Deschide inima mea, Isuse!
Când aş vrea să am curaj, dar mi-e frică să intru. Deschide inima mea, Isuse!

*

Staţiunea a II-a

Isus ia crucea pe umeri

Din Evanghelia după Sfântul Luca (9,43b-45)

În timp ce toţi se mirau pentru toate câte le făcea, el le-a spus discipolilor săi: "Ascultaţi cu atenţie cuvintele acestea: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor". Însă ei nu înţelegeau cuvântul acesta, căci era nelămurit pentru ei, ca să nu-l priceapă, şi le era frică să-l întrebe despre cuvântul acesta.

De luni, probabil de ani, acea povară era pe umerii tăi, Isuse. Când vorbeai despre asta, nimeni nu-ţi dădea dreptate: rezistenţă invincibilă, chiar şi numai să intuiască. Nu ai căutat crucea, dar ai simţit crucea venind spre tine, tot mai clar. Dacă ai primit-o, este pentru că îi simţeai, în afară de greutate, responsabilitatea. Strada crucii tale, Isuse, nu este numai în urcuş. Este coborârea ta spre cei pe care i-ai iubit, spre lumea pe care Dumnezeu o iubeşte. Este un răspuns, o asumare de responsabilitate. Costă, aşa cum costă legăturile cele mai adevărate, iubirile cele mai frumoase. Greutatea pe care o porţi relatează respiraţia care te mişcă, acel Duh "care este Domn şi dătător de viaţă". Cine ştie pentru ce ne temem chiar şi să te întrebăm, cu privire la asta. În realitate, noi suntem care respirăm greu, numai pentru a evita responsabilităţi. Ar fi suficient să nu fugim şi să rămânem: între cei pe care ni i-ai dat, în contextele în care ne-ai pus. Să ne legăm, simţind că numai aşa încetăm să fim prizonieri de noi înşine. Cântăreşte mult egoismul crucii. Cântăreşte mult indiferenţa împărtăşirii. Vestise asta profetul: "Cei tineri obosesc, iar cei maturi se ostenesc şi se poticnesc, dar cei care speră în Domnul îşi întăresc puterea, se înalţă ca pe aripi de vultur, aleargă, dar nu ostenesc, umblă, dar nu obosesc" (cf. Is 40,30-31).

Să ne rugăm spunând: Eliberează-ne de oboseală, Doamne!
Dacă ne preocupăm în jurul nostru înşine. Eliberează-ne de oboseală, Doamne!
Dacă ni se pare că nu avem forţe pentru a ne dedica altora. Eliberează-ne de oboseală, Doamne!
Dacă noi căutăm scuze pentru a evita responsabilităţile. Eliberează-ne de oboseală, Doamne!
Dacă avem talente şi competenţe de pus în teren. Eliberează-ne de oboseală, Doamne!
Dacă inima noastră încă vibrează în faţa nedreptăţii. Eliberează-ne de oboseală, Doamne!

*

Staţiunea a III-a

Isus cade întâia oară

Din Evanghelia după Sfântul Luca (10,13-15)

"Vai ţie, Corazin, vai ţie, Betsaida! Căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi Sidon minunile făcute în voi, de mult s-ar fi convertit îmbrăcându-se în sac şi punându-şi cenuşă pe cap. De aceea, la judecată va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi. Şi tu, Cafarnaum, oare vei fi înălţat până la cer? Până în iad te vei prăbuşi!".

A fost ca o primă atingere a capătului şi ţi-au ieşit cuvinte dure, Isuse, pentru acele locuri care îţi erau atât de dragi. Sămânţa cuvântului tău părea că a căzut în gol şi tot aşa fiecare dintre gesturile tale de eliberare. Fiecare profet s-a simţit căzând în golul insuccesului, pentru a mai înainta, după aceea, pe căile lui Dumnezeu. Viaţa ta, Isuse, este o parabolă: nu cazi niciodată în zadar în pământul nostru. Chiar şi acea primă dată, dezamăgirea a fost întreruptă de bucuria ucenicilor tăi, pe care i-ai trimis: se întorceau la tine din misiunea lor şi îţi relatau semnele împărăţiei lui Dumnezeu. Atunci tu ai tresăltat de bucurie spontană, îmbelşugată, care face să sărim în picioare cu o energie contagioasă. L-ai binecuvântat pe Tatăl, care ascunde planurile sale celor înţelepţi şi pricepuţi pentru a le revela celor mici. Şi calea crucii este trasată adânc în pământ: cei mari se dezlipesc de el, ar vrea să atingă cerul. În schimb, cerul este aici, s-a înjosit, este întâlnit chiar căzând, rămânând la pământ. Ne relatează constructorii de la Babel că nu se poate greşi şi cel care cade este pierdut. Este şantierul iadului. În schimb, economia lui Dumnezeu nu ucide, nu rebutează, nu striveşte. Este umilă, fidelă faţă de pământ. Calea ta, Isuse, este calea Fericirilor. Nu distruge, ci cultivă, repară, păzeşte.

Să ne rugăm spunând: Vie Împărăţia ta!
Pentru cei care se simt faliţi. Vie Împărăţia ta!
Pentru a contesta o economie care ucide. Vie Împărăţia ta!
Pentru a reda forţă celui care este căzut. Vie Împărăţia ta!
În societăţile competitive şi între cei care urmăresc primele locuri. Vie Împărăţia ta!
În cei care zac la graniţe şi simt terminată călătoria lor. Vie Împărăţia ta!

*

Staţiunea a IV-a

Isus o întâlneşte pe Mama sa

Din Evanghelia după Sfântul Luca (8,19-21)

Au venit la el mama şi fraţii lui şi nu puteau să ajungă până la el din cauza mulţimii. I s-a făcut cunoscut: "Mama ta şi fraţii tăi stau afară şi vor să te vadă". Dar el le-a răspuns, zicând: "Mama mea şi fraţii mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl îndeplinesc".

Mama ta este acolo, pe calea crucii: ea a fost prima ta discipolă. Cu determinare delicată, cu inteligenţa sa care în inimă păstrează şi regândeşte, mama ta este acolo. Din clipa în care i-a fost propus să te primească în sân, s-a întors, s-a convertit la tine. A aplecat căile sale în faţa căilor tale. Nu a fost o renunţare, ci o descoperire continuă, până la Calvar: a te urma înseamnă a te lăsa să mergi; a te avea înseamnă a face spaţiu noutăţii tale. O ştie orice mamă: un fiu surprinde. Fiule iubit, tu recunoşti că mama ta şi fraţii tăi sunt cei care ascultă şi se lasă schimbaţi. Nu vorbesc, ci fac. În Dumnezeu cuvintele sunt fapte, promisiunile sunt realităţi: pe calea crucii, o, Mamă, eşti între puţinele care îşi aminteşte asta. Acum Fiul este cel care are nevoie de tine: el simte că tu nu disperi. Simte că încă dai naştere la Cuvânt în sânul tău. Şi noi, Isuse, reuşim să te urmăm născuţi de cei care te-au urmat. Şi noi suntem repuşi în lume de credinţa mamei tale şi a nenumăraţilor martori care dau naştere şi acolo unde totul vorbeşte despre moarte. De data aceea, în Galileea, ei au fost cei care au voit să te vadă. Acum, urcând pe Calvar, tu însuţi cauţi privirea celor care ascultă şi pun în practică. Înţelegere inexprimabilă. Alianţă indisolubilă.

Să ne rugăm spunând: Iată mama mea!

Maria ascultă şi vorbeşte. Iată mama mea!
Maria întreabă şi reflectează. Iată mama mea!
Maria iese din casă şi călătoreşte decisă. Iată mama mea!
Maria se bucură şi consolează .Iată mama mea!
Maria primeşte şi se îngrijeşte. Iată mama mea!
Maria riscă şi ocroteşte. Iată mama mea!
Maria nu se teme de judecăţi şi insinuări. Iată mama mea!
Maria aşteaptă şi rămâne. Iată mama mea!
Maria orientează şi însoţeşte. Iată mama mea!
Maria nu acordă nimic morţii. Iată mama mea!

*

Staţiunea a V-a

Simon din Cirene îl ajută pe Isus să ducă crucea

Din Evanghelia după Sfântul Luca (23,26)

Pe când îl duceau, l-au prins pe un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, şi i-au pus lui crucea ca s-o poarte după Isus.

Nu s-a oferit, l-au oprit. Simon se întorcea de la munca sa şi i-au pus lui crucea unui condamnat. Probabil a avut fizicul potrivit, dar cu siguranţă direcţia sa era alta, programul său era altul. Cu Dumnezeu ne putem întâlni astfel. Cine ştie de ce, Isuse, acel nume - Simon din Cirene - a devenit repede de neuitat între discipolii tăi. Pe calea crucii ei nu erau şi nici noi, în schimb Simon era. Este valabil până astăzi: în timp ce unul oferă totul din sine, putem să fim în altă parte, chiar să fugim, sau putem să fim implicaţi. Noi credem, Isuse, că ne amintim de numele lui Simon, pentru că acel neprevăzut l-a schimbat pentru totdeauna. Nu a mai încetat să se gândească la tine. A devenit parte din trupul tău, martor de prima mână al diferenţei tale de orice alt condamnat. Simon din Cirene s-a trezit asupra sa cu crucea ta fără s-o fi cerut, ca jugul despre care vorbiseşi într-o zi: "Jugul meu este dulce, povara mea este uşoară" (cf. Mt 11,30). Şi animalele lucrează mai bine, dacă înaintează împreună. Şi ţie, Isuse, îţi place să ne implici în munca ta, care desţeleneşte pământul, ca să fie semănat din nou. Noi avem nevoie de această uşurinţă surprinzătoare. Avem nevoie să ne opreşti, uneori, şi să ne pui pe umeri vreo bucată din realitate care trebuie pur şi simplu purtată. Putem munci toată ziua, dar fără tine ne risipim. În zadar trudesc constructorii, în zadar veghează paznicul cetăţii pe care Dumnezeu n-o construieşte (cf. Ps 127). Iată: pe calea crucii se ridică Ierusalimul nou. Şi noi, ca Simon din Cirene, schimbăm direcţia şi muncim cu tine.

Să ne rugăm spunând: Opreşte alergarea noastră, Doamne!
Când mergem pe drumul nostru, fără să privim pe nimeni în faţă. Opreşte alergarea noastră, Doamne!
Când ştirile nu ne înduioşează. Opreşte alergarea noastră, Doamne!
Când persoanele devin numere. Opreşte alergarea noastră, Doamne!
Când pentru a asculta nu există niciodată timp. Opreşte alergarea noastră, Doamne!
Când ne grăbim să decidem. Opreşte alergarea noastră, Doamne!
Când schimbările de program nu sunt admise. Opreşte alergarea noastră, Doamne!

*

Staţiunea a VI-a

Veronica şterge faţa lui Isus

Din Evanghelia după Sfântul Luca (9,29-31)

Şi în timp ce se ruga, înfăţişarea feţei lui s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare. Şi iată, doi bărbaţi vorbeau cu el: aceştia erau Moise şi Ilie, care, apărând în glorie, vorbeau despre plecarea lui ce avea să se împlinească în Ierusalim.

Din Cartea Psalmilor (27,8-9a)

Din partea ta îmi spune inima: "Căutaţi faţa mea!".

Eu caut, Doamne, faţa ta. Nu-ţi ascunde faţa de la mine.

În faţa ta, Isuse, vedem inima ta. Decizia ta se citeşte în ochii tăi, sapă chipul tău, face trăsăturile tale expresie a unei atenţii inconfundabile. Îţi dai seama de Veronica, precum şi de mine. Eu caut faţa ta, care relatează decizia de a ne iubi până la ultima respiraţie: şi chiar dincolo, pentru că iubirea este tare ca moartea (cf. Ct 8,6). Ceea ce ne schimbă inima este faţa ta, pe care aş vrea s-o privesc şi s-o păstrez. Tu ni te încredinţezi nouă, zi după zi, pe faţa fiecărei fiinţe umane, amintire vie a întrupării tale. De fapt, de fiecare dată când ne îndreptăm spre cel mai mic, dăm atenţie membrelor tale şi tu rămâi cu noi. Astfel ne luminezi inima şi expresia chipului. În loc să respingem, acum primim. Pe calea crucii faţa noastră, ca şi a ta, poate în sfârşit să devină strălucitoare şi să răspândească binecuvântare. Ai imprimat în noi amintirea ei, presentiment al întoarcerii tale, când ne vei recunoaşte la prima privire, pe fiecare în parte. Atunci, probabil, ne vom asemăna cu tine. Şi vom fi faţă în faţă, într-un dialog fără sfârşit, în intimitatea de care nu vom obosi niciodată, familie a lui Dumnezeu.

Să ne rugăm spunând: Imprimă în noi amintirea ta, Doamne!
Dacă faţa noastră este inexpresivă. Imprimă în noi amintirea ta, Doamne!
Dacă inima noastră este dezlipită. Imprimă în noi amintirea ta, Doamne!
Dacă gesturile noastre dezbină. Imprimă în noi amintirea ta, Doamne!
Dacă alegerile noastre rănesc. Imprimă în noi amintirea ta, Doamne!
Dacă proiectele noastre exclud. Imprimă în noi amintirea ta, Doamne!

*

Staţiunea a VII-a

Isus cade a doua oară

Din Evanghelia după Sfântul Luca (15,2-6)

Fariseii şi cărturarii însă murmurau, spunând: "Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei". Atunci le-a spus această parabolă: "Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu şi umblă după cea pierdută până când o găseşte? Iar când o găseşte, o pune pe umerii săi bucurându-se şi, venind acasă, îi cheamă pe prieteni şi pe vecini, spunându-le: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, pentru că mi-am găsit oaia pierdută!»".

A cădea şi a ne ridica; a cădea şi a ne ridica iarăşi. Aşa ne-ai învăţat să citim, Isuse, aventura vieţii umane. Umană pentru că este deschisă. Noi nu permitem maşinilor să greşească: le pretindem perfecte. În schimb, persoanele şovăie, se distrag, se pierd. Şi totuşi, cunosc bucuria: aceea a noilor începuturi, aceea a renaşterilor. Oamenii nu vin la lumină în mod mecanic, ci în mod artizanal: suntem piese unice, împletire de har şi de responsabilitate. Isuse, te-ai făcut unul dintre noi; nu te-ai temut să te împiedici şi să cazi. Cel care a simţit ruşine, cel care arată infailibilitate, cel care ascunde propriile căderi şi nu le iartă pe cele ale altuia renegă calea pe care tu ai ales-o. Tu eşti, Isuse, Domnul bucuriei. În tine toţi suntem regăsiţi şi aduşi acasă, ca unica oaie care s-a pierdut. Este inumană economia în care nouăzeci şi nouă valorează mai mult decât unu. Şi totuşi, am construit o lume care funcţionează astfel: o lume de calcule şi algoritme, de logici reci şi interese implacabile. Legea casei tale, economie divină, este alta, Doamne. A ne întoarce spre tine, care cazi şi te ridici, este o schimbare a direcţiei şi o schimbare a pasului. Convertire care redă bucurie şi ne duce acasă.

Să ne rugăm spunând: Ridică-ne, Dumnezeule, mântuirea noastră!
Suntem copii care uneori plâng. Ridică-ne, Dumnezeule, mântuirea noastră!
Suntem adolescenţi care se simt nesiguri. Ridică-ne, Dumnezeule, mântuirea noastră!
Suntem tineri pe care prea mulţi adulţi îi dispreţuiesc. Ridică-ne, Dumnezeule, mântuirea noastră!
Suntem adulţi care au greşit. Ridică-ne, Dumnezeule, mântuirea noastră!
Suntem bătrâni care încă vrem să visăm. Ridică-ne, Dumnezeule, mântuirea noastră!

*

Staţiunea a VIII-a

Isus întâlneşte femeile din Ierusalim

Din Evanghelia după Sfântul Luca (23,27-31)

Îl urma şi o mare mulţime de popor şi de femei care-şi băteau pieptul şi-l plângeau. Întorcându-se către ele, Isus le-a spus: "Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci mai degrabă plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri! Căci, iată, vor veni zile în care veţi spune: «Fericite cele sterile, cele care niciodată n-au născut şi pieptul care n-a alăptat!». Atunci vor începe «să spună munţilor: Cădeţi peste noi! şi colinelor: Acoperiţi-ne!». Căci dacă aşa fac ei cu lemnul cel verde, ce se va întâmpla cu cel uscat?".

În femei ai recunoscut dintotdeauna, Isuse, o corespundere deosebită cu inima lui Dumnezeu. Pentru aceasta, în marea mulţime de popor care în acea zi a schimbat direcţia şi te urma, imediat le-ai văzut pe femei şi, încă o dată, ai stabilit cu ele o înţelegere specială. Cetatea este diferită când se poartă în sân locuitorii ei, când se alăptează copiii ei: când, prin urmare, nu se cunoaşte numai registrul dominării, ci lucrurile se trăiesc dinăuntru. Femeilor care din datorie desfăşoară ritul compasiunii, tu le loveşti inima. De fapt, în inimă se leagă evenimentele şi se nasc gânduri şi decizii. "Nu mă plângeţi pe mine." Inima lui Dumnezeu vibrează pentru poporul său, generează o nouă cetate: "Plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri". De fapt, există un plâns în care totul se renaşte. Însă este nevoie de lacrimi de regândire, de care să nu ne ruşinăm, lacrimi care nu trebuie închise în privat. Convieţuirea noastră rănită, o, Doamne, în această lume în bucăţi, are nevoie de lacrimi sincere, nu de circumstanţă. Altminteri se adevereşte ceea ce au prezis apocalipticii: nu mai generăm nimic şi apoi totul se prăbuşeşte. În schimb, credinţa mută munţii. Munţi şi dealuri nu cad peste noi, ci în mijlocul lor se deschide un drum. Este drumul tău, Isuse: o cale în urcuş, pe care apostolii te-au părăsit, dar discipolele tale - mame ale Bisericii - te-au urmat.

Să ne rugăm spunând: Dă-ne o inimă maternă, Isuse!
Ai populat cu femei sfinte istoria Bisericii. Dă-ne o inimă maternă, Isuse!
Ai contestat prepotenţa şi dominarea. Dă-ne o inimă maternă, Isuse!
Ai adunat şi ai mângâiat lacrimile mamelor. Dă-ne o inimă maternă, Isuse!
Ai încredinţat femeilor mesajul învierii. Dă-ne o inimă maternă, Isuse!
Ai inspirat în Biserică noi carisme şi sensibilităţi. Dă-ne o inimă maternă, Isuse!

*

Staţiunea a IX-a

Isus cade a treia oară

Din Evanghelia după Sfântul Luca (7,44-49)

[Isus] i-a spus lui Simon: "Vezi femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi tu nu mi-ai turnat apă pe picioare; ea, însă, mi-a udat picioarele cu lacrimi şi mi le-a şters cu părul ei. Sărut nu mi-ai dat; ea, însă, de când a intrat, nu a încetat să-mi sărute picioarele. Tu nu mi-ai uns capul cu untdelemn, ea însă mi-a uns picioarele cu miresme. De aceea îţi spun: i s-au iertat păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult; însă cui i se iartă puţin, iubeşte puţin". Apoi a spus către ea: "Păcatele ţi-au fost iertate". Cei care erau cu el la masă au început să spună în sine: "Cine este acesta care iartă şi păcatele?".

Nu numai o dată sau de două ori, Isuse: tu cazi iarăşi. Cădeai deja de copil, ca orice copil. Astfel ai învăţat şi ai primit umanitatea noastră, care cade şi cade iarăşi. Dacă păcatul ne îndepărtează, existenţa ta fără păcat te apropie de fiecare păcătos, te uneşte indisolubil cu căderile sale. Şi asta mişcă la convertire. Scandal pentru cei care se distanţează de alţii şi de ei înşişi. Scandal al celui care trăieşte împărţit în două, între ceea ce ar trebui să fie şi ceea ce este realmente. În milostivirea ta, Isuse, cade orice ipocrizie. Măştile, faţadele frumoase nu mai folosesc. Dumnezeu vede inima. Iubeşte inima. Încălzeşte inima. Şi astfel mă ridici şi mă repui pe drum pe străzi niciodată parcurse, îndrăzneţe, generoase. Cine eşti, Isuse, că ierţi şi păcatele? Din nou la pământ, pe calea crucii, eşti Mântuitorul acestui pământ al nostru. Nu numai îl locuim, ci suntem plăsmuiţi din el. Tu, pe pământ, ne modelezi iarăşi, ca un olar iscusit.

Să ne rugăm spunând: Noi suntem lut în mâinile tale!
Când lucrurile par că nu se pot schimba, aminteşte-ne: Noi suntem lut în mâinile tale!
Când nu se vede sfârşitul conflictelor, aminteşte-ne: Noi suntem lut în mâinile tale!
Când tehnologia ne înşală cu atotputernicie, aminteşte-ne: Noi suntem lut în mâinile tale!
Când succesele ne dezlipesc de pământ, aminteşte-ne: Noi suntem lut în mâinile tale!
Când ne preocupă mai mult aparenţa inimii, aminteşte-ne: Noi suntem lut în mâinile tale!

*

Staţiunea a X-a

Isus este despuiat de haine

Din Cartea lui Iob (1,20-22)

Atunci Iob s-a ridicat, şi-a sfâşiat mantia, şi-a ras capul, a căzut la pământ şi s-a prosternat. Şi a zis: "Gol am ieşit din sânul mamei mele şi gol mă voi întoarce acolo. Domnul a dat şi Domnul a luat: să fie numele Domnului binecuvântat!". În toate acestea, Iob nu a păcătuit şi nu a făcut nimic dezgustător faţă de Dumnezeu.

Nu de despoi, eşti despuiat. Diferenţa este clară pentru noi toţi, Isuse. Numai cel care ne iubeşte poate primi goliciunea noastră în mâinile sale şi în privirea sa. În schimb, ne temem de ochii celui care nu ne cunoaşte şi ştie doar să posede. Eşti despuiat şi expus tuturor, dar tu transformi chiar şi umilirea în fraternitate. Vrei să te revelezi intim chiar şi celui care te distruge, priveşti la cei care te despoaie ca la persoane iubite pe care Tatăl ţi le-a dat. Aici este mai mult decât răbdarea lui Iob, chiar mai mult decât credinţa sa. În tine Mirele care se lasă luat, atins şi îndreaptă totul spre bine. Ne laşi hainele tale ca relicve ale unei iubiri consumate. Sunt în mâna noastră, pentru că tu ai fost la noi, ai fost cu noi. Noi am ţinut hainele tale şi acum le tragem la sorţi, dar soarta, aici, este favorabilă nu unuia, ci tuturor. Ne cunoşti pe fiecare în parte, pentru a-i mântui pe toţi, pe toţi, pe toţi. Şi dacă Biserica îţi apare astăzi ca o haină sfâşiată, învaţă-ne să reţesem fraternitatea noastră, întemeiată pe darul tău. Suntem trupul tău, tunica ta indivizibilă, Mireasa ta. Suntem astfel împreună. Pentru noi sorţii au căzut în locuri delicioase; este magnifică moştenirea noastră (cf. Ps 16,6).

Să ne rugăm spunând: Dăruieşte Bisericii tale pace şi unitate!
Doamne Isuse, care îi vezi dezbinaţi pe discipolii tăi. Dăruieşte Bisericii tale pace şi unitate!
Doamne Isus, care porţi rănile istoriei noastre. Dăruieşte Bisericii tale pace şi unitate!
Doamne Isuse, care cunoşti fragilitatea iubirilor noastre. Dăruieşte Bisericii tale pace şi unitate!
Doamne Isuse, care ne vrei membre ale trupului tău. Dăruieşte Bisericii tale pace şi unitate!
Doamne Isuse, care îmbraci tunica milostivirii. Dăruieşte Bisericii tale pace şi unitate!

*

Staţiunea a XI-a

Isus este pironit pe cruce

Din Evanghelia după Sfântul Luca (23,32-34a)

Împreună cu el mai erau duşi doi răufăcători ca să fie ucişi. Când au ajuns la locul numit "Craniul", acolo i-au răstignit pe el şi pe răufăcători, unul la dreapta şi unul la stânga. Atunci Isus a spus: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!".

Nimic nu ne înspăimântă mai mult decât imobilitatea. Şi tu eşti pironit, imobilizat, blocat. Însă eşti aşa împreună cu alţii: niciodată singur, determinat să te revelezi şi pe cruce ca Dumnezeul cu noi. Revelaţia nu se opreşte, nu se pironeşte. Tu, Isuse, ne arăţi că în fiecare circumstanţă există o alegere de făcut. Aceasta este apogeul libertăţii. Nici măcar pe cruce nu eşti neutralizat: tu decizi pentru cine eşti acolo. Tu dai atenţie unuia şi celuilalt dintre cei răstigniţi cu tine: laşi să alunece insultele unuia şi primeşti invocaţia celuilalt. Tu dai atenţie celui care te răstigneşte şi ştii să citeşti inima celui care nu ştie ceea ce face. Tu dai atenţie cerului: l-ai vrea mai clar, dar sfâşii bariera întunericului cu lumina mijlocirii. De fapt, pironit, mijloceşti: te pui în mijlocul părţilor, între cei opuşi. Şi îi duci la Dumnezeu, deoarece crucea ta face să cadă zidurile, şterge datoriile, anulează sentinţele, stabileşte reconcilierea. Eşti adevăratul Jubileu. Converteşte-ne la tine, Isuse, care pironit poţi totul.

Să ne rugăm spunând: Învaţă-ne să iubim!
Când avem forţele şi când ni se pare că nu le mai avem. Învaţă-ne să iubim!
Când suntem imobilizaţi de legi sau de decizii nedrepte. Învaţă-ne să iubim!
Când suntem contrastaţi de cel care nu vrea adevăr şi dreptate. Învaţă-ne să iubim!
Când suntem tentaţi să disperăm. Învaţă-ne să iubim!
Când se spune "nu mai este nimic de făcut". Învaţă-ne să iubim!

*

Staţiunea a XII-a

Isus moare pe cruce

Din Evanghelia după Sfântul Luca (23,45-49)

Soarele s-a întunecat. Catapeteasma templului s-a sfâşiat la mijloc. Isus a strigat cu glas puternic şi a spus: "Tată, în mâinile tale încredinţez duhul meu". Şi spunând aceasta, şi-a dat duhul. Centurionul, văzând ceea ce s-a întâmplat, l-a glorificat pe Dumnezeu, zicând: "Cu adevărat, omul acesta era drept". Şi toate mulţimile adunate la această privelişte, văzând cele petrecute, se întorceau bătându-şi pieptul. Toţi cunoscuţii săi şi femeile care l-au urmat din Galileea stăteau mai deoparte şi priveau acestea.

Unde suntem noi pe Calvar? Sub cruce? Un pic la distanţă? Departe? Sau poate, ca apostolii, nu mai suntem. Tu îţi dai duhul, şi această respiraţie, ultimă şi primă, cere numai să fie primită. Doamne Isuse, apleacă străzile noastre spre darul tău. Nu permite ca suflarea ta de viaţă să se risipească. Întunericul nostru caută lumină. Templele noastre vor să rămână definitiv deschise. Acum Duhul nu mai este dincolo de catapeteasmă: secretul său este oferit tuturor. Îl percepe un militar, care observând de aproape cum mori recunoaşte un nou tip de forţă. Îl percepe mulţimea care a strigat împotriva ta: mai înainte distantă, acum întâlneşte spectacolul unei iubiri nemaivăzute vreodată, frumuseţe care face să creadă din nou. Celui care te priveşte murind, Doamne, tu îi dai timp să se întoarcă bătându-şi pieptul: lovindu-şi inima, ca să se strice împietrirea sa. Nouă, Isuse, care adesea te privim încă de departe, dă-ne să trăim amintindu-ne de tine, pentru ca într-o zi, când vei veni, şi moartea să ne găsească vii.

Să ne rugăm spunând: Duhule Sfânt, vino!
Ne-am menţinut la distanţă de rănile Domnului. Duhule Sfânt, vino!
În faţa fratelui căzut ne-a întors în cealaltă parte. Duhule Sfânt, vino!
Cei milostivi şi cei săraci în duh par perdanţi. Duhule Sfânt, vino!
Cei care cred şi cei care nu cred stau în faţa răstignitului. Duhule Sfânt, vino!
Lumea întreagă caută un nou început. Duhule Sfânt, vino!

*

Staţiunea a XIII-a

Isus este coborât de pe cruce

Din Evanghelia după Sfântul Luca (23,50-53a)

Şi iată că un bărbat, al cărui nume era Iosif, care făcea parte din consiliu, om bun şi drept - acesta nu fusese de acord cu planul şi cu fapta lor; el era din cetatea Arimateea a iudeilor şi aştepta împărăţia lui Dumnezeu - acesta, venind la Pilat, a cerut trupul lui Isus. L-a luat jos de pe cruce.

Trupul tău, în sfârşit, este în mâinile unui om bun şi drept. Tu eşti învăluit în somnul morţii, Isuse, dar te ia asupra sa o inimă vie, care a ales. Iosif nu era din aceia care spun şi nu fac. "Nu a aderat la decizia şi la acţiunile celorlalţi", spune Evanghelia. Şi este o veste bună: te îmbrăţişează, Isuse, unul care nu a îmbrăţişat opinia comună. Te ia asupra sa unul care a luat asupra sa propriile responsabilităţi. Eşti la locul tău, Isuse, în sânul lui Iosif din Arimateea, care "aştepta împărăţia lui Dumnezeu". Eşti la locul tău între cel care încă speră, între cel care nu se resemnează să creadă că nedreptatea este inevitabilă. Tu rupi lanţul inevitabilului, Isuse. Strici automatismele care distrug casa comună şi fraternitatea. Celor care aşteaptă Împărăţia ta le dai curajul de a se prezenta la autorităţi: ca Moise la faraon, ca Iosif din Arimateea la Pilat. Ne abilitezi la mari responsabilităţi, ne faci îndrăzneţi. Astfel, eşti mort şi încă domneşti. Şi pentru noi, Isuse, a te sluji înseamnă a domni.

Să ne rugăm spunând: A te sluji pe tine înseamnă a domni!
Dând de mâncare celor înfometaţi. A te sluji pe tine înseamnă a domni!
Dând de băut celor însetaţi. A te sluji pe tine înseamnă a domni!
Îmbrăcând pe cel care este gol. A te sluji pe tine înseamnă a domni!
Găzduind pe străini. A te sluji pe tine înseamnă a domni!
Vizitând pe cei bolnavi. A te sluji pe tine înseamnă a domni!
Vizitând pe cei închişi. A te sluji pe tine înseamnă a domni!
Îngropând pe cei morţi. A te sluji pe tine înseamnă a domni!

*

Staţiunea a XIV-a

Isus este depus în mormânt

Din Evanghelia după Sfântul Luca (23,53b-56)

L-a înfăşurat într-un giulgiu şi l-a pus într-un mormânt săpat în stâncă, în care nimeni încă nu mai fusese aşezat. Era ziua Pregătirii şi începea sâmbăta. Atunci s-au apropiat femeile, cele care veniseră împreună cu el din Galileea, au văzut mormântul şi cum era aşezat trupul lui. Apoi s-au întors şi au pregătit arome şi miresme, iar sâmbăta s-au odihnit după Lege.

Într-un sistem care nu se opreşte niciodată, Isuse, tu trăieşti sâmbăta ta. O trăiesc şi femeile, cărora aromele şi miresmele ar vrea să le vorbească deja de înviere. Învaţă-ne să nu facem nimic, când ne este cerut numai să aşteptăm. Educă-ne la timpurile pământului, care nu sunt cele ale artificiului. Depus în mormânt, Isuse, împărtăşeşti condiţia care ne uneşte pe toţi şi ajungi la abisurile care ne înspăimântă atât de mult. Vezi cum le alungăm, înmulţind activităţile noastre. Adesea umblăm în gol, dar sâmbăta străluceşte cu luminile sale: ne educă şi ne cere odihnă. Viaţă divină, viaţă pe măsura omului, aceea care cunoaşte pacea sâmbetei. "Fiecare va locui sub via lui şi sub smochinul său şi nu va fi nimeni să-i tulbure" (Mih 4,4), profeţea Miheia. Şi Zaharia, pentru a-i face ecou: "În ziua aceea - oracolul Domnului Sabaot - îl veţi chema fiecare pe prietenul său sub viţa-de-vie şi sub smochin" (cf. Zah 3,10). Isuse, care pari că dormi în lumea aflată în furtună, du-ne pe toţi în pacea sâmbetei. Atunci întreaga creaţie ne va apărea foarte frumoasă şi bună, destinată la înviere. Şi va fi pace asupra poporului tău şi între toate naţiunile.

Să ne rugăm spunând: Să vină pacea ta!
Pentru pământ, aer şi apă. Să vină pacea ta!
Pentru cei drepţi şi pentru cei nedrepţi. Să vină pacea ta!
Pentru cel care este invizibil şi fără glas. Să vină pacea ta!
Pentru cel care nu are putere, nici bani. Să vină pacea ta!
Pentru cel care aşteaptă un vlăstar drept. Să vină pacea ta!

Invocaţie conclusivă

"«Lăudat să fii, Domnul meu», cânta Sfântul Francisc de Assisi. În acest frumos cânt ne amintea că a noastră casă comună este şi ca o soră [...]. Această soră protestează pentru răul pe care i-l provocăm" (Enciclica Laudato si', 1-2).

"«Fratelli tutti» - scria Sfântul Francisc de Assisi - pentru a se adresa tuturor fraţilor şi surorilor şi a le propune o formă de viaţă cu gust de evanghelie" (Enciclica Fratelli tutti, 1).

"«Ne-a iubit», spune Sfântul Paul referindu-se la Cristos [...], pentru a ne face să descoperim că de această iubire nimic «nu ne va putea despărţi»" (Enciclica Dilexit nos, 1).

Am parcurs Calea crucii; ne-am îndreptat spre iubirea de care nimic nu ne va putea despărţi. Acum, în timp ce Regele doarme şi o mare tăcere coboară asupra întregului pământ, însuşindu-ne cuvintele Sfântului Francisc să invocăm darul convertirii inimii.

Dumnezeule înalt şi glorios,
luminează întunericul inimii mele.
Dă-mi credinţă dreaptă,
speranţă sigură,
caritate perfectă
şi umilinţă profundă.
Dă-mi, Doamne, înţelepciune şi discernământ
pentru a împlini voinţa ta adevărată şi sfântă. Amin.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu