© Vatican Media

Omilia de la Liturghia Crismei (17 aprilie 2025)

Joi, 17 aprilie 2025, Joia Sfântă, Eminenţa Sa card. Domenico Calcagno a prezidat, în Bazilica Vaticană, Sfânta Liturghie Crismală, liturgie care se celebrează în această zi în toate bisericile catedrale. În cursul celebrării euharistice, preoţii au reînnoit promisiunile făcute în momentul hirotonirii sacre; apoi a avut loc binecuvântarea uleiului bolnavilor, a uleiului catecumenilor şi a crismei. Publicăm în continuare omilia pregătită de Sfântul Părinte Francisc şi rostită de card. Domenico Calcagno după proclamarea sfintei Evanghelii:

Preaiubiţi episcopi şi preoţi,

Iubiţi fraţi şi surori!

"Alfa şi omega, cel care este, care era şi care vine, Cel Atotputernic" (Ap 1,8) este Isus. Chiar Isus pe care Luca ni-l descrie în sinagoga din Nazaret, între cei care-l cunosc încă de copil şi acum se uimesc de el. Revelaţia - "apocalips" - se oferă în limitele timpului şi spaţiului: are trupul ca fundament care susţine speranţa. Trupul lui Isus este al nostru. Ultima carte a Bibliei relatează această speranţă. O face în mod original, topind toate fricile apocaliptice la soarele iubirii răstignite. În Isus se deschide cartea istoriei şi poate fi citită.

Şi noi preoţii avem o istorie: reînnoind în Joia Sfântă promisiunile de la hirotonire, mărturisim că putem să o citim numai în Isus din Nazaret. "Celui care ne iubeşte şi ne-a eliberat de păcatele noastre în sângele său" (Ap 1,5) deschide şi sulul vieţii noastre şi ne învaţă să găsim paşii care îi revelează sensul şi misiunea. Când lăsăm ca el să fie cel care ne instruieşte, slujirea noastră devine o slujire de speranţă, pentru că în fiecare din istoriile noastre Dumnezeu deschide un jubileu, adică un timp şi o oază de har. Să ne întrebăm: învăţ eu să citesc viaţa mea? Sau îmi este frică să fac asta?

Este un popor întreg care găseşte odihnă, când jubileul începe în viaţa noastră: nu o dată la fiecare douăzeci şi cinci de ani - sperăm! - ci în acea proximitate zilnică a preotului de oamenii săi în care profeţiile de dreptate şi de pace se împlinesc. "Ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeu şi Tatăl său" (Ap 1,6): iată poporul lui Dumnezeu. Această împărăţie de preoţi nu coincide cu un cler. Acel "noi" pe care Isus îl plăsmuieşte este un popor ale cărui graniţe nu le vedem, în care cad zidurile şi vămile. Cel care spune: "Iată, le fac pe toate noi" (Ap 21,5) a sfâşiat vălul templului şi păstrează pentru omenire o cetate-grădină, noul Ierusalim care are porţi mereu deschise (Ap 21,25). Astfel, Isus citeşte şi ne învaţă să citim preoţia ministerială ca slujire curată adusă poporului sacerdotal, care va locui în curând într-o cetate care nu are nevoie de templu.

Anul jubiliar reprezintă astfel, pentru noi preoţii, o chemare specifică de a reîncepe sub semnul convertirii. Pelerini ai speranţei, pentru a ieşi din clericalism şi a deveni vestitori ai speranţei. Desigur, dacă Alfa şi Omega a vieţii noastre este Isus, şi noi vom putea întâlni disensiunea experimentată de el la Nazaret. Păstorul care iubeşte poporul său nu trăieşte în căutarea consensului şi aprobării cu orice preţ. Şi totuşi, fidelitatea iubirii converteşte, îl recunosc cei dintâi săracii, ci lent nelinişteşte şi atrage şi pe ceilalţi. "Iată [...] orice ochi îl va vedea, chiar şi cei care l-au străpuns! Îşi vor bate pieptul din cauza lui toate triburile pământului. Da. Amin!" (Ap 1,7).

Suntem adunaţi aici, preaiubiţilor, să ne însuşim şi să repetăm acest "Da. Amin!". Este mărturisirea de credinţă a poporului lui Dumnezeu: "Da, aşa este, ţine ca o stâncă!". Pătimirea, moartea şi învierea lui Isus, pe care ne pregătim s-o retrăim, sunt terenul care susţine trainic Biserica şi, în ea, slujirea noastră sacerdotală. Şi ce teren este acesta? În ce humus putem noi nu numai să rezistăm, ci să înflorim? Pentru a înţelege asta trebuie să ne întoarcem la Nazaret, aşa cum a intuit atât de atent Sfântul Charles de Foucauld.

"A venit la Nazaret, unde fusese crescut, şi a intrat în sinagogă după obiceiul lui, în zi de sâmbătă, şi s-a ridicat ca să citească" (Lc 4,16). Avem evocate aici cel puţin două obiceiuri: cel de a frecventa sinagoga şi cel de a citi. Viaţa noastră este susţinută de obiceiuri bune. Ele se pot usca, dar revelează unde este inima noastră. Inima lui Isus este o inimă îndrăgostită de cuvântul lui Dumnezeu: la doisprezece ani se înţelegea deja şi acum, devenit adult, Scripturile sunt casa sa. Iată terenul, humus-ul vital pe care îl găsim devenind discipoli ai săi. "I s-a dat Cartea profetului Isaia şi deschizând cartea, a găsit locul" (Lc 4,17). Isus ştie ce anume caută. Ritualul de la sinagogă permitea asta: după citirea lui Torah fiecare rabin putea găsi pagini profetice pentru a actualiza mesajul său. Dar aici este mai mult: există pagina vieţii sale. Luca înţelege asta: între multe profeţii, Isus o alege pe care s-o împlinească.

Dragi preoţi, fiecare dintre noi are un cuvânt de împlinit. Fiecare dintre noi are un raport cu cuvântul lui Dumnezeu care vine de departe. Îl punem în slujba tuturor numai atunci când Biblia rămâne prima noastră casă. În interiorul său, fiecare dintre noi are pagini mai dragi. Acest lucru este frumos şi important! Să-i ajutăm şi pe alţii să găsească paginile vieţii lor: probabil soţii, când aleg lecturile de la căsătoria lor; sau cel care este în doliu şi caută texte pentru a încredinţa milostivirii lui Dumnezeu şi rugăciunii comunităţii persoana răposată. Există o pagină a vocaţiei, în general, la începutul drumului fiecăruia dintre noi. Prin intermediul său, Dumnezeu ne cheamă iarăşi, dacă o păzim, pentru ca să nu se lâncezească iubirea.

Totuşi, pentru fiecare dintre noi este importantă, şi în mod special, şi pagina aleasă de Isus. Noi îl urmăm pe el şi tocmai pentru aceasta ne priveşte şi ne implică misiunea sa. "Deschizând cartea, a găsit locul în care era scris:

«Duhul Domnului este asupra mea:
pentru aceasta m-a uns,
să duc săracilor vestea cea bună;
m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea
şi celor orbi, recăpătarea vederii,
să redau libertatea celor asupriţi;
să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului»" (Lc 4,17-20).

Toţi ochii noştri sunt acum îndreptaţi spre el. Tocmai a anunţat un jubileu. A făcut asta nu ca acela care vorbeşte despre alţii. A spus: "Duhul Domnului este asupra mea" ca unul care ştie despre care Duh vorbeşte. Şi de fapt adaugă: "Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre!". Acest lucru este divin: Cuvântul devine realitate. Faptele acum vorbesc, cuvintele se realizează. Acest lucru este nou, este puternic. "Iată, le fac pe toate noi". Nu există har, nu există Mesia, dacă promisiunile rămân promisiuni, dacă aici pe pământ nu devin realitate. Totul se transformă.

Acesta este Duhul pe care-l invocăm asupra preoţiei noastre: am fost investiţi de el şi chiar Duhul lui Isus rămâne protagonist tăcut al slujirii noastre. Poporul îi simte suflul atunci când în noi cuvintele devin realitate. Săracii, înainte de alţii, şi copiii, adolescenţii, femeile şi chiar cei care în raport cu Biserica au fost răniţi, au "suflul" Duhului Sfânt: îl disting de alte duhuri lumeşti, îl recunosc în coincidenţa în noi vestirea şi viaţa. Nu putem să devenim o profeţie împlinită, şi acest lucru este frumos! Sfânta crismă, pe care o consacrăm astăzi, sigilează acest mister transformator în diferitele etape ale vieţii creştine. Şi atenţie: niciodată să nu ne descurajăm, pentru că este o lucrare a lui Dumnezeu. Să credem, da! Să credem că Dumnezeu nu eşuează ca mine! Dumnezeu nu eşuează niciodată. Să ne amintim acel cuvânt de la hirotonire: "Dumnezeu să ducă la împlinire lucrarea pe care a început-o în tine". Şi face asta.

Este lucrarea lui Dumnezeu, nu a noastră: a duce săracilor vestea cea bună, celor captivi eliberarea, celor orbi vederea, libertatea celor oprimaţi. Dacă Isus în sul a găsit acest text, astăzi continuă să-l citească în biografia fiecăruia dintre noi. În primul rând pentru că, până în ultima zi, el este mereu cel care ne evanghelizează, ne eliberează din închisori, ne deschide ochii, ne ridică greutăţile încărcate pe umerii noştri. Şi apoi pentru că el, chemându-ne la misiunea sa şi inserându-ne sacramental în viaţa sa, eliberează şi pe alţii prin intermediul nostru. În general, fără ca să ne dăm seama de asta. Preoţia noastră devine o slujire jubiliară, ca a sa, fără a suna cornul, nici trâmbiţa: într-o dedicare nestrigată, ci radicală şi gratuită. Este Împărăţia lui Dumnezeu, cea pe care o relatează parabolele, eficace şi discretă ca drojdia, tăcută ca sămânţa. De câte cei mici au recunoscut-o în noi? Şi suntem capabili să spunem mulţumesc?

Numai Dumnezeu ştie cât de abundent este secerişul. Noi, lucrătorii, trăim truda şi bucuria secerişului. Trăim după Cristos, în timpul mesianic. Departe disperarea! În schimb, restituire şi iertare a datoriilor; redistribuire de responsabilităţi şi de resurse: poporul lui Dumnezeu aşteaptă asta. Vrea să participe şi, în virtutea Botezului, este un mare popor sacerdotal. Uleiurile pe care le consacrăm în această celebrare solemnă sunt pentru mângâierea sa şi bucuria sa mesianică.

Ogorul este lumea. Casa noastră comună, atât de rănită, şi fraternitatea umană, aşa de negată, dar de neşters, ne cheamă la alegeri de teren. Recolta lui Dumnezeu este pentru toţi: un ogor viu, în care creşte de o sută de ori mai mult decât ceea ce s-a semănat. Să ne anime, în misiune, bucuria Împărăţiei, care răsplăteşte orice trudă. De fapt, fiecare agricultor cunoaşte anotimpuri în care nu se vede născându-se nimic. Nu lipsesc nici în viaţa noastră. Dumnezeu este cel care face să crească şi care îi unge pe slujitorii săi cu ulei de bucurie.

Iubiţi credincioşi, popor al speranţei, rugaţi-vă astăzi pentru bucuria preoţilor. Să vină la voi eliberarea promisă de Scripturi şi alimentată de sacramente. Multe frici locuiesc în noi şi nedreptăţi teribile ne înconjoară, dar o lume nouă a apărut deja. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât ni l-a dat pe Fiul său, Isus. El unge rănile noastre şi şterge lacrimile noastre. "Iată că vine cu norii" (Ap 1,7). A lui este împărăţia şi gloria în veci. Amin.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu