© Vatican Media

Arhiepiscopul Şevciuc despre "Via Crucis" a Ucrainei aflate în război

"Speranţa este izvorul supravieţuirii noastre"

Credinţă şi forţă sufletească, rezilienţă şi speranţă în Cristos care a învins moartea, chiar şi aceea care sfâşie inima după ultimul măcel de civili: Sviatoslav Şevciuc, arhiepiscop major de Kiev-Halici, relatează la mass-media vaticane despre o nouă Săptămână Sfântă în timp de război, începută cu atacul rusesc asupra oraşului Sumî în Duminica Floriilor, care a ucis 34 de persoane şi a rănit circa 120, între care cincisprezece copii. O altă lovitură cruntă, însă, care, spune el, nu a ştirbit nici simţul de umanitate, nici convingerile cele mai profunde ale sufletului.

Suntem în Anul Sfânt care are ca temă "Pelerini ai speranţei". Şi solemnitatea Învierii ne face să ne gândim la speranţă. Cum s-a schimbat speranţa oamenilor din Ucraina, şi îndeosebi a credincioşilor catolici, în aceşti ani de război?

Pentru noi astăzi speranţa este într-adevăr izvorul supravieţuirii noastre, al capacităţii de a rezista, de a merge înainte. Cred că speranţa ca atare nu s-a schimbat, pentru că întotdeauna speranţa noastră este Domnul Isus Cristos. Ne încredinţăm nu la ceva, ci cuiva. Şi această relaţie cu Isus care a suferit pentru noi, care a murit şi a înviat este izvorul speranţei noastre. Probabil ceea ce se schimbă este modul de a percepe această speranţă şi de a înţelege cât de important este nu numai a avea sentimente de speranţă - aşa cum de obicei se spune: "Sperăm că totul va merge bine" -, ci a avea speranţa ca virtute. Şi anume, ca o forţă insuflată de Duhul Sfânt, o forţă a Celui Înviat care trăieşte şi pulsează înăuntrul nostru. Speranţa este cu adevărat o realitate pe care o trăim. De aceea suntem cu adevărat foarte recunoscători Papei Francisc care a deschis porţile speranţei. Trebuie să spun că mulţi oameni vin în pelerinaj, mai ales în această perioadă a Postului Mare, la catedralele noastre, la sanctuarele noastre, tocmai pentru a face să crească această speranţă. Pelerinii participă la sacramentele spovezii şi euharistiei, se roagă pentru Papa şi pentru sănătatea sa şi primesc aceste haruri pe care Anul Sfânt ni le oferă şi Sfântul Părinte ne face să le experimentăm nu numai la Roma, ci şi aici la noi.

În Ucraina multe persoane suferă din cauza doliilor, a traumelor care lovesc în trup şi în suflet. Există riscul ca toată această suferinţă să întunece sensul învierii?

Această Săptămână Sfântă, Săptămâna Pătimirii Domnului, a început din păcate cu o mare tragedie. La Sumî, în timp ce oamenii se rugau în biserici pentru Duminica Floriilor, în catedrala ortodoxă a patriarhiei de Moscova au căzut în timpul omiliei două bombe care au provocat 34 de morţi, între care doi copii, şi 119 răniţi, inclusiv 15 copii. Şi aici în oraşul Kiev în fiecare noapte trăim sub bombardamente. Asta nu se întâmpla cu această intensitate în lunile precedente. Se vede o escaladare, o îndârjire foarte, foarte puternică. Şi totuşi, această suferinţă nu este simţită de oamenii noştri drept ceva insurmontabil, ci drept un drum. Ştim că suntem pe Via Crucis. Şi dinamismul de la Via Crucis nu înseamnă a sta pe loc, ci a merge, un drum care de la suferinţă merge spre înviere. Şi mergem împreună. Am vorbit cu preotul nostru care desfăşoară slujirea sa la Sumî, părintele Olexandr Dyadya, care este şi directorul Caritas-ului nostru local. Mi-a relatat lucruri extraordinare: după atacuri, oamenii nu au fugit din oraş, ci colaborează pentru a ajuta, pentru a curăţa străzile, precum şi pentru a se pregăti pentru Paşte. După atac, oamenii nu s-au înfricoşat, dimpotrivă sunt mai motivaţi să rămână, să reziste şi să ajute la aranjarea consecinţelor atacului. Este extraordinar pentru că omeneşte ne-ar veni să spunem: "Fugi din acest loc unde pare că domneşte numai moartea!". În schimb, nu. Asta demonstrează că oamenii au o abordare diferită a acestei tragedii, nu abordarea celor neînfricoşaţi, ci a celui care reuşeşte să învingă frica graţie credinţei în Dumnezeu. Mi-a relatat preotul nostru că aceste două bombe au căzut chiar la 200 de metri de sediul Caritas-ului, unde lucrează 50 de persoane. Ziua următoare erau toţi acolo, pentru a lucra, a ajuta pe cei care au pierdut casa, care sunt în spitale, care au mare necesitate de sprijin. Ceea ce ne preocupă mai mult sunt copiii. Profit de ocazie pentru a mulţumi Caritas-ului italian, care s-a oferit să ia douăzeci de copii din oraşul Sumî şi să le ofere posibilitatea de a participa la campusurile de vară în Italia. În orice caz, aşa cum mi-a spus preotul, sunt sute de copii care ar avea nevoie să trăiască două-trei săptămâni în părţi mai liniştite ale lumii, o perioadă care să-i ajute la nivel psihologic şi spiritual. Aşadar, nici după această tragedie oamenii nu au disperat: manifestă propria umanitate, credinţa creştină, solidaritatea, aceea care învinge frica.

În aceste circumstanţe aşa de dure, cum reuşeşte Biserica ucraineană să celebreze Anul Sfânt împreună cu Biserica universală?

În acest an jubiliar redescoperim ceea ce am mărturisit mereu în credinţă, comuniunea sfinţilor. Tocmai această comuniune a sfinţilor, a fi împreună ca Biserică, este spaţiul unde Cel Înviat este prezent, el care este izvorul speranţei noastre şi forţa pentru a trăi pelerinajul pământesc, dar şi spaţiul schimbului de daruri între cer şi pământ. Asta ne face tot mai rezilienţi, ne ajută să rezistăm. Mergând împreună, învăţăm cu adevărat să fim empatici, deci să nu ne interesăm numai de parcursul nostru, ci să intrăm un pic şi în situaţia celuilalt. Simţim mult această solidaritate a Bisericii Catolice, care acum pentru noi în Ucraina este izvor al capacităţii noastre de a putea sluji. Fiecare împărtăşeşte tot ceea ce are: Ucraina împărtăşeşte cu lumea speranţa sa, spiritul său, chiar şi într-un context de război. Şi vedem cum asta răsună în inimile milioanelor de catolici în toată lumea. Şi, prin urmare, vă mulţumim pentru acest mers împreună cu noi.

Svitlana Dukhovych

(După L'Osservatore Romano, 15 aprilie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu