© Vatican Media

Vatican: Omilia din Duminica Floriilor 2025

Duminică, la ora 10.00, în Piaţa "Sfântul Petru", Eminenţa Sa cardinalul Leonardo Sandri, vice-decan al Colegiului Cardinalilor, a prezidat celebrarea liturgică solemnă de Duminica Floriilor şi a Pătimirii Domnului. Publicăm în continuare omilia pregătită de Papa Francisc şi rostită de cardinalul Sandri, după proclamarea Pătimirii Domnului după Luca:

"Binecuvântat cel ce vine, regele, în numele Domnului" (Lc 19,38). Aşa îl aclamă mulţimea pe Isus, în timp ce intră în Ierusalim. Mesia trece prin poarta Cetăţii Sfinte, deschisă larg pentru a-l primi pe Cel care după puţine zile va ieşi din ea blestemat şi condamnat, împovărat de cruce.

Astăzi şi noi l-am urmat pe Isus, mai întâi cu un cortegiu de sărbătoare şi apoi pe o cale dureroasă, inaugurând Săptămâna Sfântă care ne pregăteşte să celebrăm pătimirea, moartea şi învierea Domnului.

În timp ce privim, prin mulţime, feţele soldaţilor şi lacrimile femeilor, atenţia noastră este atrasă de un necunoscut al cărui nume intră în evanghelie pe neaşteptate: Simon din Cirene. Acest om este prins de soldaţi, care "i-au pus lui crucea ca s-o poarte după Isus" (Lc 23,26). Venea în acel moment de la câmp, trecea pe acolo şi s-a întâlnit cu un eveniment care îl năvăleşte, ca lemnul greu pe umerii săi.

În timp ce suntem în drum spre Calvar, să reflectăm un moment asupra gestului lui Simon, să căutăm inima sa, să urmăm pasul său alături de Isus.

Înainte de toate, gestul său, care este aşa de ambivalent. De fapt, pe de o parte, Simon din Cirene este obligat să poarte crucea: nu-l ajută pe Isus din convingere, ci din constrângere. Pe de altă parte, el ajunge să participe personal la pătimirea Domnului. Crucea lui Isus devine crucea lui Simon. Însă nu a acelui Simon numit Petru care a promis să-l urmeze mereu pe Învăţătorul. Acel Simon a dispărut în noaptea trădării, după ce a proclamat: "Doamne, sunt gata să merg cu tine şi la închisoare, şi la moarte" (Lc 22,33). În urma lui Isus nu merge acum discipolul, ci acest cirenean. Şi totuşi, Învăţătorul învăţase clar: "Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze" (Lc 9,23). Simon din Galileea spune, dar nu face. Simon din Cirene face, dar nu spune: între el şi Isus nu există niciun dialog, nu este rostit un cuvânt. Între el şi Isus există numai lemnul crucii.

Pentru a şti dacă Simon din Cirene l-a ajutat sau l-a detestat pe epuizatul Isus, cu care trebuie să împartă suferinţa, pentru a înţelege dacă poartă sau suportă crucea, trebuie să privim la inima sa. În timp ce se deschide inima lui Dumnezeu, străpunsă de o durere care revelează milostivirea sa, inima omului rămâne închisă. Nu ştim ce locuieşte în inima lui Simon din Cirene. Să ne punem în locul lui: simţim furie sau milă, tristeţe sau deranj? Dacă amintim ce a făcut Simon pentru Isus, amintim şi ce a făcut Isus pentru Simon - cum pentru mine, pentru tine, pentru fiecare dintre noi -: a răscumpărat lumea. Crucea de lemn, pe care Simon din Cirene o suportă, este cea a lui Cristos, care poartă păcatul tuturor oamenilor. Îl poartă din iubire faţă de noi, ascultând de Tatăl (cf. Lc 22,42), suferind cu noi şi pentru noi. Tocmai acesta este modul, neaşteptat şi tulburător, cu care Simon din Cirene este implicat în istoria mântuirii, unde nimeni nu este străin, nimeni nu este înstrăinat.

Aşadar, să urmăm pasul lui Simon, pentru că ne învaţă că Isus vine în întâmpinarea tuturor, în orice situaţie. Când vedem mulţimea de bărbaţi şi femei care aruncă ură şi violenţă pe calea Calvarului, să ne amintim că Dumnezeu transformă această cale în loc de răscumpărare, pentru că a parcurs-o dându-şi viaţa pentru noi. Câţi Simon din Cirene poartă crucea lui Cristos! Îi recunoaştem? Îl vedem pe Domnul în chipurile lor, sfâşiate de război şi de mizerie? În faţa nedreptăţii atroce a răului, a purta crucea lui Cristos nu este niciodată zadarnic, dimpotrivă, este maniera cea mai concretă de a împărtăşi iubirea sa mântuitoare.

Pătimirea lui Isus devine compasiune atunci când întindem mâna celui care nu se mai descurcă, atunci când îl ridicăm pe cel care a căzut, atunci când îmbrăţişăm pe cel care este descurajat. Fraţilor, surorilor, pentru a experimenta această mare minune a milostivirii, să alegem de-a lungul Săptămânii Sfinte cum să purtăm crucea: nu la gât, ci în inimă. Nu numai a noastră, ci şi pe aceea a celui care suferă alături de noi; eventual a acelei persoane pe care întâmplarea - dar este chiar o întâmplare? - ne face s-o întâlnim. Să ne pregătim pentru Paştele Domnului devenind cireneeni unii pentru alţii.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu