© Vatican Media

A patra predică de Postul Mare 2025 a pr. Roberto Pasolini, OFMCap.

A dilata speranţa. Responsabilitatea Înălţării

Meditaţiile propuse în aceste vineri din Postul Mare, în anul Jubileului, aveau scopul de a ne ajuta să rămânem întemeiaţi şi fermi pe ancora vieţii noastre: Cristos. El este pentru noi o poartă prin care să trecem cu încredere pentru a intra în relaţie cu Dumnezeu, dar este şi o viaţă bogată în nuanţe şi dinamisme, la care suntem chemaţi să convertim, cu răbdare, inima noastră.

Contemplând botezul, viaţa publică şi în sfârşit învierea lui Isus, am încercat să recunoaştem trăsăturile esenţiale ale unei omeniri transformate de evanghelie. Înainte de toate, capacitatea de a primi orice lucru ca un dar; apoi, libertatea de a merge dincolo de succese şi insuccese; în sfârşit, umilinţa de a şti să ne ridicăm după orice înfrângere, în bucuria a ceea ce am putut trăi în libertate şi în pace.

Însă există o ultimă calitate, adesea ascunsă, pe care viaţa noastră poate învăţa s-o îmbrăţişeze: aceea de a şti să ne luăm rămas-bun, când tot posibilul şi necesarul a fost făcut. Este ceea ce Domnul Isus a făcut în momentul înălţării sale la cer. În acel gest de rămas-bun ne-a lăsat o moştenire preţioasă: ne-a arătat că se poate ieşi din scena restituind istoriei libertatea sa şi lărgind graniţele unei speranţe tot mai universale şi inclusive.

Ultima convertire

Înainte de a face ultima sa călătorie din această lume la Tatăl, Isus îi întâlneşte pe discipolii săi lăsându-le câteva indicaţii pentru a nu cădea într-un sindrom al abandonării. Li se arată viu, "cu multe dovezi, arătându-li-se timp de patruzeci de zile şi vorbindu-le despre cele privitoare la împărăţia lui Dumnezeu" (Fap 1,3). Între aceste "dovezi", de care Isus are nevoie pentru a-şi putea lua rămas-bun de la discipoli, Evanghelia după Sfântul Ioan păstrează una care merită să fie privită de aproape. Este vestita întâlnire între Isus şi Maria Magdalena în grădina învierii, un subiect foarte apreciat de predicatori şi pictori din orice timp.

Iar Maria stătea lângă mormânt, afară, şi plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat spre mormânt şi a văzut doi îngeri în haine albe care stăteau în locul unde zăcuse trupul lui Isus, unul la cap şi altul, la picioare. Ei i-au zis: "Femeie, de ce plângi?". Ea le-a spus: "L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus". Spunând acestea şi întorcându-se, l-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu ştia că este Isus. Isus i-a zis: "Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?". Ea, crezând că este grădinarul, i-a spus: "Domnule, dacă tu l-ai dus, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi lua!" (In 20,11-15).

În cuvintele de libertate şi în gesturile de iubire ale lui Cristos, Maria a experimentat o profundă şi completă vindecare interioară, după cum afirmă evanghelistul Luca, spunând că din ea "ieşiseră şapte diavoli" (Lc 8,2). De aceea l-a urmat, împreună cu alte femei şi cu discipolii, punându-se în slujba sa cu propriile bunuri. Acum, în faţa mormântului gol, lipsit de trupul Domnului iubit, Maria nu poate decât să plângă tot golul pe care-l simte înăuntrul său.

Ascultând dialogurile Mariei, mai întâi cu îngerii în mormânt şi apoi cu Isus stând în picioare în spatele ei, se înţelege că a sa căutare este condusă încă de frica morţii. Maria vrea să găsească trupul mort, cadavrul, pentru a putea fi autorizată să trăiască în amintirea a ceea ce a experimentat împreună cu Isus. Pentru ea nu este atât de important dacă Isus este viu sau mort, ceea ce o interesează mai mult este să poată avea din nou trupul său pentru a putea îmbălsăma amintirea iubirii.

Când suntem în plâns şi în disperare, chiar şi numai cadavrul iubirii ne este suficient, pentru a putea rămâne închişi în durerea noastră de nestins. Ne comportăm şi noi astfel, în doliile pe care trebuie să le elaborăm de-a lungul călătoriei vieţii. Acumulăm amintiri, împodobim altare şi elaborăm ritualuri, pentru a încerca să nu rătăcim - cel puţin în inimă - prezenţa persoanei iubite, care nu mai este cu noi. În anumite limite toate acestea sunt legitime şi necesare: exprimă valoarea pe care o are pentru noi viaţa celuilalt chiar şi atunci când nu mai este în faţa ochilor noştri. Însă această tendinţă de a-l îmbălsăma pe cel absent poate deveni şi o patologie de care inima noastră se îmbolnăveşte grav, împiedicând acea redeschidere, aşa de dureroasă, dar aşa de necesară, la care suntem chemaţi după fiecare despărţire. Şi pentru că viaţa, adesea, este deja în faţa ochilor noştri, dar noi nu reuşim s-o vedem până când ceva nu ne zdruncină dinăuntru.

Isus i-a zis: "Maria!". Ea, întorcându-se, i-a spus în evreieşte: "Rabbuní!" - care înseamnă "Învăţătorule!" (In 20,16).

Lui Isus îi este suficient un cuvânt pentru a o scoate pe Maria din mormântul interior în care încă se află. Cu mare perspicacitate, evanghelistul Ioan afirmă că Maria trebuia să se întoarcă o ultimă dată înainte de a-l putea recunoaşte pe acel Domn care se află deja în faţa ei. Misterul acestei ultime convertiri - în întregime a inimii - pe care Maria trebuie s-o facă este legată de schimbul sugestiv de nume care are loc între ea şi Domnul: "Maria", "Rabbuní". Maria nu-l recunoaşte pe Isus, pentru că vede chipul lui sau ascultă glasul lui, ci pentru că se simte - din nou - chemată de Dumnezeu la o speranţă de viaţă. Aceasta este convertirea definitivă la care vrea să ne conducă Învierea: insurecţia unei inimi care nu se resemnează să rămână închisă în tristeţe, ci se lasă redefinită de inima altcuiva. Acesta era şi rămâne modul său de a face o întâlnire personală cu Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, înainte şi după Paştele său de înviere: să se audă chemat pe nume privind faţa sa.

Evanghelia nu relatează cu ce gesturi a însoţit Maria exclamaţia sa bucuroasă de recunoaştere a Domnului înviat. Cititorii din orice epocă au ştiut să umple eclipsa narativă luând în considerare cu atenţie cuvintele cu care Isus îi răspunde şi o trimite.

Isus i-a zis: "Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl, dar du-te la fraţii mei şi spune-le: «Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru»!". Maria Magdalena a venit la discipoli şi le-a vestit că l-a văzut pe Domnul şi că el i-a spus acestea (In 20,17-18).

Vestitul Noli me tangere, izvor inepuizabil de inspiraţie în istoria artei, este ultima ispită din care Învierea trebuie să ne smulgă. După ce a ieşit în inima nopţii pentru a se îngriji de cadavrul lui Isus, acum Maria ar vrea să persevereze în proiectul său, reţinând şi sechestrând Viaţa înviată. De ce? Care este intenţia sa secretă? Un text din Cântarea Cântărilor, ales chiar de liturgie pentru sărbătoarea Mariei din Magdala, ne dezvăluie o posibilă cheie de lectură.

În pat, în timpul nopţilor, l-am căutat pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu: l-am căutat, dar nu l-am găsit.

M-am ridicat şi am înconjurat cetatea, pe străzi şi în pieţe l-am căutat pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu: l-am căutat, dar nu l-am găsit.

M-au găsit străjerii care înconjoară cetatea şi i-am întrebat:

"L-aţi văzut pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu?".

Abia trecusem de ei şi l-am găsit pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu; l-am apucat şi nu l-am lăsat până când nu l-am făcut să intre în casa mamei mele, în camera celei care m-a zămislit (Ct 3,1-4).

Dorinţa Mariei este asemănătoare cu aceea a miresei din Cântarea Cântărilor: să ajungă la cel iubit, să-l strângă puternic şi să-l ducă în casa mamei sale. Dar ce înseamnă toate acestea, dincolo de metaforă? Înseamnă că Mariei i-ar fi suficient să retrăiască experienţele frumoase împărtăşite deja cu Isus. Încă nu-şi imaginează noutatea de viaţă pe care a venit s-o inaugureze Învierea. I-ar fi suficient mai degrabă să ajusteze viaţa sa de înainte, decât să se lase introdusă într-o viaţă radical nouă. Aceasta este ultima, marea ispită pe care o putem trăi în faţa Paştelui lui Cristos: aceea de a împiedica forţa Duhului său să ne transforme în creaturi noi.

Însă Isus apare clar şi hotărât: după Înviere, nu ne putem întoarce la logicile din copilărie, la casa mamei. Mergem înainte, spre casa Tatălui, conform logicii Fericirilor.

"Du-te la fraţii mei şi spune-le: «Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru»!". Maria Magdalena a venit la discipoli şi le-a vestit că l-a văzut pe Domnul şi că el i-a spus acestea (In 20,17-18).

Refuzând linguşirile Mariei, Isus nu dispreţuieşte afectul său: îl primeşte, dar îi corectează direcţia. După ce Întruparea şi-a aflat împlinirea în Înviere, ispita de depăşit este aceea de a-l izola pe Dumnezeu într-un timp sau într-un loc în loc de a primi depăşirea definitivă a separării între sacru şi profan, anulată de sângele lui Cristos.

Maria nu trebuie să-l reţină pe Cel Înviat, ci să meargă spre fraţi. Numai aşa va evita riscul de a transforma Paştele într-o formă de idolatrie religioasă, reducând vitalitatea iubirii pascale la o schemă comportamentală sau rituală. Înainte de Întruparea Cuvântului, puteam să-l percepem pe Dumnezeu în realitate numai ca simbol. După Înviere, suntem chemaţi să-l căutăm peste tot ca realitate vie, mai ales în misterul umanităţii noastre: acea porţiune de creaţie pe care el a voit s-o asume fără teamă şi fără rezerve.

Cristos înviat nu este un trup între celelalte trupuri, ci este capul unui trup misterios şi totuşi real, cel al unei umanităţi noi: "Cel care a coborât este acelaşi cu cel care s-a ridicat deasupra tuturor cerurilor ca să împlinească toate" (Ef 4,10).

Făcându-se ca şi noi, Fiul lui Dumnezeu nu ne-a luat nimic, ci ne-a restituit locul pe care nu mai ştiam să-l ocupăm. De cee faţa sa nu trebuie căutată într-o imagine pe care ne-am făcut-o despre el, ci în teritoriul amplu al umanităţii: a noastră şi a celorlalţi. Adevăratul banc de probă al credinţei în Învierea sa este tocmai faţa fraţilor - mai ales a celor care, prin proximitatea lor de limitele noastre, ne fac dificil, dacă nu imposibil, să recunoaştem prezenţa lui Dumnezeu în realitate. Cristos se cufundă în cerul lui Dumnezeu pentru a scoate în evidenţă în istorie semnul misterios şi minunat al trupului său: noi, în relaţiile pe care ştim să le împletim şi să le păzim.

Răsturnare radicală

Intuiţia oferită Mariei din Magdala este extinsă la toţi discipolii în momentul Înălţării lui Isus la cer. Pentru a face această îndepărtare definitivă de lume, Cristos a voit să aştepte patruzeci de zile, spaţiul simbolic al unui timp de încercare. Dacă marea şi ultima ispită putea să fie aceea de a-l sechestra pe Cel Înviat şi a-l izola într-o imagine seducătoare şi hipnotică, Cristos a preferat să se întreţină cu amabilitate cu discipolii săi, pentru a le lăsa un ultim, necesar magisteriu.

Şi spunând acestea, sub privirile lor, Isus a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor. În timp ce erau cu ochii aţintiţi spre cer şi el se înălţa, iată că le-au apărut doi bărbaţi în haine albe şi le-au spus: "Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer" (Fap 1,9-11).

A privi la cer este o mişcare foarte frumoasă de care este capabilă umanitatea noastră, care denotă natura noastră spirituală. În icoanele creştine, adesea figurile umane sunt semnalate de un veşmânt de culoare albastră, pentru că bărbaţii şi femeile făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu sunt unicele creaturi care îşi îndreaptă ochii spre cer în căutarea unei feţe.

Dar ridicarea privirii în sus poate să fie şi gestul viclean şi periculos cu care încercăm să ne înălţăm spre un ideal - chiar şi religios - în măsură să ne mântuiască de fălcile morţii. Mesagerii Înălţării lui Cristos încearcă să-i smulgă pe apostoli din această fascinaţie religioasă, cu o întrebare impertinentă care intenţionează să verifice înţelegerea misterului pascal din partea lor. Cristos nu se înalţă la cer pentru a ne obliga la o viaţă ideală şi abstractă, ci pentru a ne permite să găsim prezenţa sa şi să experimentăm viaţa conform evangheliei în orice loc şi în oricare circumstanţă. Nu mai este vorba de a-l căuta pe Dumnezeu în înălţimi, ci de a recunoaşte gloria iubirii sale în lucrurile mici de toate zilele şi, mai ales, în paradoxul crucii unde umanitatea noastră se împlineşte în destinul său de iubire. Înălţarea foloseşte pentru a răsturna pentru totdeauna ordinea lucrurilor: pământul şi cerul îşi schimbă rolurile, Duhul locuieşte în realităţile vizibile, în timp ce trupul uman îşi face intrarea sa definitivă în realităţile invizibile, "pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi" (1Cor 15,28).

Partea a doua a mesajului adresat apostolilor ar trebui să ne provoace un fior: trebuie coborâtă privirea spre pământ, pentru că Isus se va întoarce în acelaşi mod în care omenirea l-a văzut urcând la cer. Dar ce înseamnă, exact? În ce mod? Suntem invitaţi să recunoaştem că această modalitate misterioasă a întoarcerii lui Cristos nu poate decât să includă tot misterul său pascal: pătimirea, moartea şi învierea. De fapt, tocmai Paştele este calea prin care membrele trupului său - Biserica - sunt chemate să se facă vizibile în lume.

Cu alte cuvinte, întoarcerea glorioasă a lui Cristos la sfârşitul timpurilor este anticipată, în istorie, de mărturia vie a fiilor lui Dumnezeu: femei şi bărbaţi chemaţi să facă transparentă faţa sa, să întrupeze caritatea sa şi să facă prezent, în lume, misterul venirii sale.

Iată, aşadar, dezvăluit sensul profund al acelei expresii misterioase: întoarcerea lui Cristos din cer se împlineşte împreună cu înaintarea spre cer a trupului său, care suntem noi. Creştinii care, purtând în fiecare zi propria cruce, dau mărturie despre adevărul celei mai mari iubiri.

Răsturnarea radicală adusă de Înălţare marchează o inversare definitivă, nu numai pe planul cosmologic, ci şi pe cel existenţial. Cristos iese de pe scena istoriei pentru a ne lăsa spaţiu nouă - bărbaţi şi femei fragili şi mici - ca să devenim prezenţă vie a lui Dumnezeu în timp şi în spaţiu. Învăţătorul se îndepărtează pentru a-i conduce pe discipolii săi dincolo de ei înşişi, dincolo de ţarcul sufocant al iluziilor şi deziluziilor, acolo unde este posibil să crească, cu răbdare, în armonie cu ei înşişi şi în solidaritate cu fraţii. Acolo putem în sfârşit să ascultăm de vocaţia de a deveni pe deplin oameni, aşa cum aminteşte Scrisoarea către Efeseni: "până când vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârşit, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos" (Ef 4,13).

Aventura evangheliei continuă pe pământ. Între ţărână şi cer. În penumbra unei istorii de acum mântuite, pentru că este îmbrăţişată de iubirea infinită a lui Dumnezeu, şi totuşi încă încredinţată în întregime libertăţii noastre.

Sinergia

Înălţarea Domnului anulează orice posibil regret pentru golul aparent de putere pe care Dumnezeu pare să-l fi generat în istoria umană. În întoarcerea sa la Tatăl, comunitatea creştină a recunoscut condiţia indispensabilă pentru o comuniune mai intimă şi profundă cu el prin Duhul, destinată să se exprime în mărturie şi slujire adusă fraţilor. A fost nevoie de mult timp pentru a înţelege această responsabilitate enormă, pentru că inima noastră rămâne împietrită şi surdă chiar şi după cele mai mari manifestări de iubire.

În sfârşit, le-a apărut şi celor unsprezece pe când stăteau la masă şi i-a dojenit pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu i-au crezut pe cei care l-au văzut înviat din morţi. Apoi le-a spus: "Mergând în toată lumea, predicaţi evanghelia la toată făptura!" (Mc 16,14-15).

Domnul Isus a considerat oportun să dilueze neliniştea în faţa misiunii imense de a vesti evanghelia sa, formulând un imperativ bine măsurat. Apostolii sunt chemaţi să meargă peste tot pentru a proclama vestea bună a lui Cristos nu numai tuturor fiinţelor umane, ci tuturor creaturilor. Acest auditoriu aşa de extins, faţă de simpla categorie a fiinţelor create după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, ar putea să nu fie o simplă variaţie lingvistică.

În istoria Bisericii nu sunt rare experienţele sfinţilor care au ajuns să vestească împărăţia lui Dumnezeu animalelor sau să stabilească relaţii deosebite şi providenţiale cu ele. Este suficient să ne gândim la predica Sfântului Francisc făcută păsărilor sau a Sfântului Anton făcută peştilor, sau la sfinţi reprezentaţi în mod tradiţional împreună cu vreo figură animală: Sfântul Anton şi porcul, Sfântul Romediu şi ursul, Sfântul Francisc şi lupul, Sfântul Eustahiu şi cerbul, Sfântul Benedict din Norcia şi corbul, Sfântul Rocus şi câinele.

De ce s-au petrecut aceste fenomene în istorie? Care este semnificaţia poruncii lui Cristos? În ce sens este important a adresa vestea evangheliei creaturilor şi nu numai fiinţelor umane? Pentru că după Înălţarea lui Cristos a început în cosmos creaţia nouă şi definitivă. În această reînnoită ordine de lucruri, putem să ne luăm luxul de a ne comporta aşa cum a făcut Creatorul în creaţia originară, când privind lucrurile create continua să exclame: "Ce frumos!".

Dacă acceptăm provocarea de a ne adresa altora înainte de toate ca unor creaturi, suntem constrânşi să le recunoaştem frumuseţea şi bunătatea, tocmai aşa cum obişnuim să facem când admirăm o floare sau ne odihnim la umbra unui copac. Dacă îi privim pe ceilalţi ca fiinţe umane, uitând de statutul lor originar de creaturi, putem aluneca uşor în judecare şi în pretenţie faţă de ei. Misiunea de a duce evanghelia în fiecare colţ al noii creaţii, mulţumire fie lui Dumnezeu, este mult mai odihnitoare. Nu trebuie pretins ca realitatea să se asemene imediat şi în mod necesar cu dorinţele noastre şi cu aşteptările noastre. Primul pas de făcut este cel de a oferi celorlalţi acea recunoaştere primară de acceptare şi de bunăvoinţă de care avem nevoie toţi ca de aerul pe care-l respirăm.

Mai mult, am putea merge mai departe şi să afirmăm că atunci când reuşim să observăm în aproapele nostru înainte de toate o creatură - ca şi noi informă, fragilă, neterminată şi ambiguă - misiunea de a vesti împărăţia lui Dumnezeu s-a împlinit deja. Primul lucru pe care fiecare dintre noi aşteaptă să-l primească, de la Dumnezeu şi de la cel care încearcă să vorbească în numele său, nu este niciodată o invitaţie de a face ceva bun sau diferit, ci faptul de a fi recunoscuţi pentru ceea ce suntem, cu propriile lumini şi propriile umbre. Stilul de vestire pe care Isus îl cere prietenilor săi să-l asume clarifică definitiv ceea ce se află la inima lui Dumnezeu: a recunoaşte şi a onora viaţa celuilalt, înainte de a spera sau de a provoca o transformare a sa. Cu această blândeţe, Isus a lăsat în lume buna mireasmă a unui Dumnezeu care nu consideră niciodată prioritar a face bine altuia, ci înainte de toate a declara cum este deja un bine enorm singurul fapt ca altul să existe.

În acest timp istoric, Biserica are probabil o ocazie nouă: aceea de a se apropia de ceilalţi recunoscând în drumurile lor nu ceva ce trebuie inclus imediat şi în grabă într-o evaluare morală. Cunoaşterea aprofundată a umanului maturată de-a lungul secolelor ne impune să privim cu umilinţă şi respect istoria fiecărei persoane. Dacă lumina evangheliei ne-a permis să percepem semnificaţii profunde în fiecare cută a realităţii, trebuie să recunoaştem şi că multe aspecte încă rămân complexe, întunecate şi greu de înţeles.

Dacă vrem să mergem cu bucurie - dar şi cu discreţie - până la marginile pământului, avem nevoie de curaj pentru a începe o nouă şi fascinantă perioadă de evanghelizare.

Însă, când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului (Fap 1,8).

Misiunea încredinţată de Isus martorilor Paştelui său nu are numai o valenţă geografică, ci şi antropologică. A duce evanghelia până la marginile pământului nu trebuie să se înţeleagă numai în sens spaţio-temporal. A duce evanghelia până la marginile pământului nu înseamnă numai a ajunge în locuri îndepărtate în spaţiu şi în timp, ci a intra cu atenţie şi respect în inima oricărei condiţii primind complexitatea sa. Chiar şi - probabil mai ales - acolo unde categoriile noastre cu greu înţeleg şi clasifică. A locui cu înţelepciune evanghelică şi caritate pastorală în acele margini de umanitate unde se deschide misterul unicităţii fiecăruia şi se face spaţiu acţiunii silenţioase a lui Dumnezeu.

Asta cere o angajare profundă de ascultare, primire şi discernământ. O atitudine care nu are nimic de-a face cu relativismul etic sau cu o aplatizare teologică generică. Este vorba mai degrabă de a rămâne fideli faţă de inima evangheliei: a pune şi a menţine în centru faţa, istoria şi demnitatea fiecărei persoane care aşteaptă, chiar fără să ştie, să întâlnească faţa lui Dumnezeu. Apoi, a descoperi în ce moduri este posibil a merge împreună spre împărăţia cerurilor, încercând să se înlăture tot ceea ce poate împiedica acest drum de nouă omenire.

Ascultarea de acest mod, extrem de delicat şi umil, de a duce evanghelia peste tot, conduce trupul lui Cristos să poată trăi experienţa sinergiei, comuniunea de dorinţă şi de viaţă între pământ şi cer.

După ce le-a vorbit, Domnul Isus s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, iar ei, plecând, au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care-i însoţeau (Mc 16,19-20).

Îndepărtându-se de cel care s-a îndepărtat de noi numai pentru a fi şi mai prezent în noi, apostolii au descoperit că urmarea Învăţătorului s-a transformat de acum în posibilitatea de a trăi şi a acţiona împreună cu el, prin forţa Duhului. Astfel s-a risipit pentru totdeauna coşmarul singurătăţii noastre, început prin înşelarea din grădina Edenului. În Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, mort, îngropat, coborât în iad, înviat şi înălţat la cer, viaţa umană s-a transformat într-un soi de dans, un misterios pas în doi accesibil fiecărui bărbat şi fiecărei femei de sub cer.

Lucrurile au mers chiar aşa: lui Dumnezeu i-a plăcut să ne elibereze de păcat şi de moarte introducându-ne într-o viaţă nouă prin darul Duhului său. În loc de a cârpi pânza umanităţii noastre care se sfâşiase, lui Dumnezeu i s-a părut frumos să dezvăluie că în ea, încă de la început, se ascundea destinul unei vieţi divine de recunoscut, de primit şi, în sfârşit, de asumat cu o adeziune liberă şi bucuroasă.

Concluzie

Darul Înălţării a lăsat Bisericii şi lumii o moştenire singulară. Într-un timp în care cu greu ieşim din scenă, convinşi că prezenţa noastră trebuie să se prelungească nemăsurat, Domnul Isus ne arată cât de preţios este să ştim să ne luăm rămas-bun şi să ne îndepărtăm, pentru a rămâne într-o comuniune mai profundă şi autentică.

De fapt, cea mai mare ispită a noastră este aceea de a voi să închidem viaţa între graniţele a ceea ce am cunoscut şi am experimentat. Însă viaţa înviată - care este veşnică - nu se lasă închisă: este o tresăltare imprevizibilă, un suflu pe care nu-l putem controla, dar căruia ne putem abandona pentru a face pelerinajul nostru sfânt din această lume la Tatăl.

Pentru ca acest drum să nu rămână numai o iluzie, este necesar să luăm în serios responsabilitatea de a mărturisi evanghelia şi atunci când ne este cerut să murim pentru noi înşine, pentru a ne dărui liber altora. Întoarcerea lui Cristos la sfârşitul timpurilor este anticipată în mod misterios de fiecare gest în care umanitatea noastră acceptă să iubească, primind crucea ca sigiliu al botezului nostru. Chiar şi mai ales atunci când asta se întâmplă în tăcere sau în indiferenţă, conştienţi că viaţa noastră este de acum ascunsă cu Cristos în Dumnezeu.

Aparenta lipsă a lui Dumnezeu de pe scena istoriei este, în realitate, o mare invitaţie adresată nouă. Dacă Domnul s-a înălţat la cer, pe pământ rămân membrele trupului său: suntem noi, chemaţi să întrupăm şi să mărturisim adevărul evangheliei, fără a ceda în faţa formelor de protagonism sau de monopol. Cerul şi pământul nu mai sunt distante nici separate, ci împletite într-o sinergie misterioasă de gesturi şi cuvinte capabile să manifeste lumii plinătatea timpurilor.

Aceasta ar putea să fie speranţa cea mai mare de cultivat în acest an jubiliar: ca, în timp ce Biserica repetă gesturile credinţei sale şi ale tradiţiei sale, lumea să poată recunoaşte în noi ceva frumos şi nou, capabil să provoace o tresăltare de speranţă universală. Şi noi, creştinii, putem să fim din nou ceea ce suntem chemaţi să fim dintotdeauna: bărbaţi şi femei care, trecând prin poarta strâmtă a iubirii lui Cristos, devin martori şi facilitatori ai unei umanităţi noi.

Să tresalte de bucurie sfântă Biserica ta, Tată, pentru misterul pe care-l celebrează în această liturgie de laudă, pentru că în Fiul tău înălţat la cer este înălţată alături de tine umanitatea noastră, iar noi, membre ale trupului său, trăim în speranţa de a ajunge la Cristos, capul nostru, în glorie. Prin Cristos Domnul nostru.

(După Vatican News)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu