© Vatican Media

Spre Paşte / 5

Mântuire comunitară

"A merge împreună, a fi sinodali, aceasta este vocaţia Bisericii. Creştinii sunt chemaţi să parcurgă drumul împreună, niciodată ca nişte călători solitari. Duhul Sfânt ne determină să ieşim din noi înşine pentru a merge spre Dumnezeu şi spre fraţi şi să nu ne închidem niciodată în noi înşine. A merge împreună înseamnă a fi ţesători de unitate, începând de la demnitatea comună de fii ai lui Dumnezeu (cf. Gal 3,26-28); înseamnă a înainta umăr la umăr, fără a călca în picioare sau a asupri pe celălalt, fără a păstra invidie sau ipocrizie, fără a lăsa ca vreunul să rămână în urmă sau să se simtă exclus. Să mergem în aceeaşi direcţie, spre aceeaşi destinaţie, ascultându-ne unii pe alţii cu iubire şi răbdare." În mesajul său pentru Postul Mare, Papa Francisc cere în mod explicit de mai multe ori ca nimeni să nu fie lăsat în urmă, expresie tipică a învăţăturii sale, reafirmată întocmai şi în această ocazie.

Toţi ştiu, din experienţă, că nu putem fi fericiţi singuri, că un motiv de bucurie, pentru a fi realmente dus la plinătatea sa, trebuie să fie împărtăşit. Nu ne apropriem o "comoară" câştigată la loterie fără a sărbători, ci îi chemăm pe cei mai apropiaţi să ne bucurăm împreună (cf. Lc 15).

Motoul acestui Jubileu este "pelerini ai speranţei": dacă această virtute teologală are o strânsă legătură cu bucuria (care este contrariul lui a ne simţi excluşi), "trebuie să gândim în această direcţie, dacă vrem să înţelegem la ce tinde speranţa creştină, ce aşteptăm de la credinţă, de la faptul de a fi cu Cristos" (Spe salvi, 12), cum scria şi Benedict al XVI-lea.

Dacă speranţa nu este individualistă, atunci este adevărat că ea ne determină să gândim şi să acţionăm cu atitudine responsabilă faţă de ceilalţi, faţă de cei care recunoaştem că au o misiune. Acesta nu este un nou mod de vedea viaţa creştină care, în schimb, trăită în mod autentic, a avut mereu această conotaţie. Henri de Lubac, citat chiar de Papa Ratzinger, "pe baza teologiei Sfinţilor Părinţi în toată amploarea ei, a putut să arate că mântuirea a fost considerată mereu ca o realitate comunitară. Însăşi Scrisoarea către Evrei vorbeşte despre o «cetate» (cf. 11,10.16; 12,22; 13,14) şi deci despre o mântuire comunitară" (Spe salvi, 14). Acest mare teolog nu este singurul citat, pentru că Benedict al XVI-lea, cu privire la a nu lăsa pe nimeni în urmă, alege să recurgă la Scrisoarea către Proba în care Augustin încearcă să ilustreze un pic această necunoscută cunoscută realitate pe care o căutăm. Ideea de la care porneşte este pur şi simplu expresia "viaţa fericită". Apoi citează Psalmul 144(143),15: "Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul". Şi continuă: "Pentru a putea aparţine acestui popor şi a ajunge [...] la viaţa veşnică cu Dumnezeu, «scopul poruncii este iubirea dintr-o inimă curată, dintr-o conştiinţă bună şi dintr-o credinţă neprefăcută» (1Tim 1,5). Această viaţă adevărată, spre care încercăm mereu să ne îndreptăm, este legată de faptul de a fi în unire existenţială cu un «popor» şi poate să se realizeze pentru fiecare individ numai în cadrul acestui «noi». Ea presupune, întocmai, exodul din închisoarea propriului «eu», pentru că numai în deschiderea acestui subiect universal se deschide şi privirea asupra izvorului bucuriei, asupra iubirii însăşi - asupra lui Dumnezeu" (Spe salvi, 14).

Noul mod de a trăi speranţa celor care l-au recunoscut pe Isus ca Dumnezeu - deoarece, ca locuitorii din Efes, deşi aveau atâţia zei, precedent, trăiau "fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume" (Ef 2,12) - s-a răspândit foarte repede. "A apărut speranţă pentru alţii care trăiau în întuneric şi fără speranţă. Acolo s-a demonstrat că această nouă viaţă posedă cu adevărat «substanţă» care trezeşte viaţă pentru alţii" (Spe salvi, 8).

Speranţa despre care raţionăm este totalmente alta faţă de o speranţă privatistă. Referindu-se nu numai la persoana ca atare, ci implicând colectivitatea, apare, astfel, clar, că ea are un suflu comunitar. De prea multe ori s-a privatizat speranţa şi, pentru asta, creştinii au fost pasibili de acuza de concentrare egoistă asupra lor înşişi pentru ca, aşa se spunea, să-şi salveze sufletul, nu în dauna celorlalţi, ci oricum ca şi cum ceilalţi nu ar exista. În schimb, "speranţa în sens creştin este mereu şi speranţă pentru alţii. Şi este speranţă activă, în care luptăm pentru ca lucrurile să nu meargă spre «sfârşitul pervers». Este speranţă activă chiar şi în sensul că ţinem lumea deschisă spre Dumnezeu. Numai aşa ea rămâne şi speranţă cu adevărat umană" (Spe salvi, 34).

Simone Caleffi

(După L'Osservatore Romano, 5 aprilie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu