© Vatican Media

Spre Paşte / 4

Alianţa între Pământ şi Creator

"Trebuie să ne întrebăm: (...) Trăiesc concret speranţa care mă ajută să citesc evenimentele istoriei şi mă determină la angajarea pentru dreptate, la fraternitate, la îngrijirea casei comune, făcând în aşa fel încât nimeni să nu fie lăsat în urmă?". Papa Francisc, în Mesajul său pentru Postul Mare 2025, îl face pe cititor să reflecteze, între alte lucruri, asupra fraternităţii, despre care s-a vorbit în comentariul trecut, şi asupra ecologiei, aşa cum a făcut şi dedicând acestor teme, în a treia şi, respectiv, a doua enciclică a sa.

Sfânta Scriptură vorbeşte nu numai despre alianţa între Dumnezeu şi om, realizată în Cristos, dar şi despre cea între Creator şi Pământ. El însuşi este chemat la o odihnă sabatică, asemenea preceptului pe care Domnul îl încredinţează omului (cf. Lev 25,1-4; 26,33-34).

Spiritul şi strălucirea cu care Dumnezeu a înzestrat Pământul sunt evidente încă de la prima pagină a Bibliei şi creaţia însăşi este mereu în devenire, ca membre ale unui trup. De fapt, Sfântul Paul va personifica această creaţie, vorbind despre el ca despre unul care are o aşteptare arzătoare (cf. Rom 8,19). Speranţa pe care omul o poartă (şi aceea o poartă pe persoană) deschide spiritul său la prezenţa lui Dumnezeu care deja locuieşte pe Pământ, dar care - în acelaşi timp - aşteaptă cu răbdare, sau probabil ar fi mai corect de spus cu nerăbdare, ca însăşi primirea din partea omului a lucrării sale să facă în aşa fel încât ea să devină tot mai corespunzătoare voinţei sale.

Dumnezeu nu rămâne numai transcendent, ci, păstrând divinitatea sa, devine aproape al omului, foarte aproape de fiecare, el, "care este, care era şi care vine" (Ap 1,8). Este curios a constata că evreii, nefiind un popor de navigatori, văd în mare simbolul răului, motiv pentru care în noul Ierusalim există un cer şi un pământ diferite de cele dinainte, în timp ce marea este chiar eliminată, ca şi cum ar spune că în noua creaţie prezenţa răului nu există, aşa cum nu există lucrurile vechi, care au apus definitiv.

Un element infrauman, care aparţine acestei creaţiei, care va avea un rol citat în cealaltă, este apa (21,6). Ea va adăpa acea sete de dreptate, caracteristică a omului care va face parte din noul Ierusalim. În timp ce mlaştina va fi de foc şi sulf, ca şi cum ar spune că apa care nu provine din izvor, ci cea stătută va fi - dimpotrivă - simbol de moarte.

Muntele mare şi înalt care este sediu al Ierusalimului ceresc este locul prezenţei lui Dumnezeu (v. 10). Exact ca în creaţia prezentă, omenirea, deşi vrăjită de progresul tehnologic, încă este capabilă să se uimească în faţa unui munte frumos şi încearcă să-l escaladeze, pentru a cuceri vârful său şi a admira panorama, tot aşa în lumea care va veni Dumnezeu va face să strălucească frumuseţea pe muntele său sfânt.

Pietrele preţioase, ascunse în inima pământului prezent (v. 11), împreună cu aurul (v. 18), cu alte pietre şi metale preţioase (v. 19-21), cu lumina (v. 23), vor fi simbolul strălucirii luminoase a lui Dumnezeu şi a locuinţei sale în care omenirea va fi introdusă. Ceea ce Dumnezeu într-adevăr creează, adică face nou, nu este ceea ce deja omul cunoaşte, dar ceea ce încă nu cunoaşte.

"Vie împărăţia ta" (Mt 6,10; Lc 11,2) este invocaţia care se înalţă către Dumnezeu din inima credincioşilor, fără a uita creaţia.

Protejarea naturii, a lăsa să locuiască şi să crească în loc de a domina şi a subjuga, şi un stil ecologic de viaţă sunt punctele fundamentale pentru o etică a Pământului mai dezvoltată, pentru un stil alternativ de viaţă.

Omul va fi în măsură să aleagă o viaţă simplă, ecosustenabilă, ca un câştig, şi nu o renunţare. Această gândire globală va face capabilă omenirea de a fi atentă să trateze bine ambientul în care se află, făcând alegeri cu adevărat moderne şi curajoase.

Această cultură a solidarităţii, trăită atât sincronic pentru toate persoanele care trăiesc astăzi pe planetă, cât şi diacronic, gândindu-ne la cei ce vor urma, evidenţiază faptul că există suficientă hrană pentru toţi. Lumea iese eco-compatibilă din creaţia lui Dumnezeu, motiv pentru care trebuie recunoscut că numai libertatea umană ameninţă ambientul.

Simone Caleffi

(După L'Osservatore Romano, 29 martie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu