© Vatican Media

Audienţa generală de miercuri, 26 martie 2025 (Cateheză pregătită de Sfântul Părinte Francisc)

Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos speranţa noastră. II. Viaţa lui Isus. Întâlnirile. 2. Samariteana. "Dă-mi să beau!" (In 4,7)

Iubiţi fraţi şi surori,

După ce am meditat asupra întâlnirii lui Isus cu Nicodim, care a mers să-l caute pe Isus, astăzi reflectăm asupra acelor momente în care se pare că este chiar el cel care aşteaptă tocmai acolo, în acea răscruce a vieţii noastre. Sunt întâlniri care ne surprind, iar la început probabil că suntem chiar un pic neîncrezători: încercăm să fim prudenţi şi să înţelegem ce anume se întâmplă.

Aceasta a fost probabil şi experienţa femeii samaritene, despre care se vorbeşte în capitolul al patrulea al Evangheliei lui Ioan (cf. 4,5-26). Ea nu se aştepta să găsească un bărbat la fântână la amiază, ba chiar spera să nu găsească pe nimeni. De fapt, merge să ia apă la fântână la o oră neobişnuită, când este foarte cald. Probabil că această femeie se ruşinează de viaţa sa, probabil s-a simţit judecată, condamnată, neînţeleasă, şi pentru aceasta s-a izolat, a rupt raporturile cu toţi.

Pentru a merge în Galileea din Iudeea, Isus ar fi putut să aleagă un alt drum şi să nu treacă prin Samaria. Ar fi fost şi mai sigur, date fiind raporturile tensionate dintre iudei şi samariteni. În schimb, el vrea să treacă pe acolo şi se opreşte la fântâna aceea chiar la ora aceea! Isus ne aşteaptă şi se lasă găsit chiar atunci când credem că pentru noi nu mai există speranţă. Fântâna, în Orientul Mijlociu antic, este un loc de întâlnire, unde uneori se aranjează căsătorii, este un loc de logodnă. Isus vrea să ajute această femeie să înţeleagă unde să găsească răspunsul adevărat la dorinţa sa de a fi iubită.

Tema dorinţei este fundamentală pentru a înţelege această întâlnire. Isus este primul care exprimă dorinţa sa: "Dă-mi să beau!" (v. 10). Numai pentru a deschide un dialog, Isus se arată slab, aşa încât pune cealaltă persoană în largul său, face în aşa fel încât să nu se înspăimânte. Setea este adesea, şi în Biblie, imaginea dorinţei. Însă aici lui Isus îi este sete înainte de toate de mântuirea acelei femei. "Celui care cerea de băut - spune Sfântul Augustin - îi era sete de credinţa acestei femei" (Omilie, 15, 11).

Dacă Nicodim a mers la Isus noaptea, aici Isus o întâlneşte pe femeia samariteană la amiază, momentul în care este mai multă lumină. De fapt, este un moment de revelaţie. Isus se face cunoscut de ea ca Mesia şi în afară de asta face lumină cu privire la viaţa sa. O ajută să recitească în mod nou istoria sa, care este complicată şi dureroasă: a avut cinci soţi şi acum stă cu un al şaselea care nu este soţ. Numărul şase nu este întâmplător, ci indică de obicei imperfecţiune. Probabil că este o aluzie la al şaptelea soţ, cel care în sfârşit va putea sătura dorinţa acestei femei de a fi iubită cu adevărat. Şi acel soţ poate să fie numai Isus.

Când îşi dă seama că Isus cunoaşte viaţa sa, femeia mută discursul asupra problemei religioase care îi dezbina pe iudei şi pe samariteni. Asta ni se întâmplă uneori şi nouă în timp ce ne rugăm: în momentul în care Dumnezeu atinge viaţa noastră cu problemele sale, ne pierdem uneori în reflecţii care ne dau iluzia unei rugăciuni reuşite. În realitate, am ridicat bariere de protecţie. Însă Domnul este mereu mai mare, şi acelei femei samaritene, căreia conform schemelor culturale nici măcar n-ar fi trebuit să-i adreseze cuvântul, îi dăruieşte cea mai înaltă revelaţie: îi vorbeşte despre Tatăl, care trebuie adorat în duh şi adevăr. Şi atunci când ea, încă o dată surprinsă, observă că în privinţa acestor lucruri este mai bine să-l aştepte pe Mesia, el îi spune: "Eu sunt, cel care îţi vorbesc" (v. 26). Este ca o declaraţie de iubire: Cel pe care îl aştepţi sunt eu; Cel care poate să răspundă în sfârşit la dorinţa ta de a fi iubită.

În acel moment femeia aleargă ca să-i cheme pe oamenii din sat, pentru că tocmai din experienţa de a ne simţi iubiţi provine misiunea. Şi oare ce veste a dus ea dacă nu experienţa sa că este înţeleasă, primită, iertată? Este o imagine care ar trebui să ne facă să reflectăm asupra căutării noastre de noi moduri pentru a evangheliza.

Exact ca o persoană îndrăgostită, samariteana uită urciorul său la picioarele lui Isus. Greutatea acelui urcior pe capul său, de fiecare dată când se întorcea acasă, îi amintea condiţia sa, viaţa sa zbuciumată. Dar acum urciorul este depus la picioarele lui Isus. Trecutul nu mai este o povară; ea este reconciliată. Şi aşa este şi pentru noi: pentru a merge să vestim evanghelia, avem nevoie mai întâi să depunem povara istoriei noastre la picioarele Domnului, să-i încredinţăm lui povara trecutului nostru. Numai persoane reconciliate pot să ducă evanghelia.

Dragi fraţi şi dragi surori, să nu pierdem speranţa! Chiar dacă istoria noastră ne apare grea, complicată, poate chiar ruinată, avem mereu posibilitatea de a o încredinţa lui Dumnezeu şi de a reîncepe drumul nostru. Dumnezeu este milostivire şi ne aşteaptă mereu!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu