© Vatican Media

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a 62-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii (11 mai 2025)

Pelerini ai speranţei: darul vieţii

Iubiţi fraţi şi surori!

În această a LXII-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, doresc să vă adresez o invitaţie bucuroasă şi încurajatoare de a fi pelerini ai speranţei dăruind viaţa cu generozitate.

Vocaţia este un dar preţios pe care Dumnezeu îl seamănă în inimi, o chemare de a ieşi din noi înşine pentru a întreprinde un drum de iubire şi de slujire. Şi fiecare vocaţie în Biserică - fie ea laicală sau la slujirea primită prin hirotonire sau la viaţa consacrată - este semn al speranţei pe care Dumnezeu o nutreşte faţă de lume şi faţă de fiecare dintre fiii săi.

În acest timp al nostru, mulţi tineri se simt rătăciţi în faţa viitorului. Experimentează adesea incertitudinea cu privire la perspectivele de muncă şi, mai în profunzime, o criză de identitate care este criză de sens şi de valori şi pe care dezorientarea digitală o face şi mai greu de străbătut. Nedreptăţile faţă de cei slabi şi cei săraci, indiferenţa unei bunăstări egoiste, violenţa războiului ameninţă proiectele de viaţă bună pe care o cultivă în suflet. Şi totuşi, Domnul, care cunoaşte inima omului, nu abandonează în nesiguranţă, dimpotrivă, vrea să trezească în fiecare conştiinţa că este iubit, chemat şi trimis ca pelerin al speranţei.

Pentru aceasta, noi, membrii adulţi ai Bisericii, în special păstorii, suntem solicitaţi să primim, să discernem şi să însoţim drumul vocaţional al noilor generaţii. Şi voi tinerii sunteţi chemaţi să fiţi protagonişti, sau mai bine zis co-protagonişti cu Duhul Sfânt, care trezeşte în voi dorinţa de a face din viaţă un dar de iubire.

A primi propriul drum vocaţional

Preaiubiţi tineri, "viaţa voastră nu este un «între timp». Voi sunteţi acel acum al lui Dumnezeu" (Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, nr. 178). Este necesar să conştientizaţi că darul vieţii cere un răspuns generos şi fidel. Priviţi la tinerii sfinţi şi fericiţi care au răspuns cu bucurie la chemarea Domnului: la Sfânta Roza din Lima, Sfântul Dominic Savio, Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Sfântul Gabriel al Maicii Îndurerate, la fericiţii - în curând sfinţi - Carlo Acutis şi Pier Giorgio Frassati şi atâţia alţii. Fiecare dintre ei a trăit vocaţia ca drum spre fericirea deplină, în relaţia cu Isus viu. Când ascultăm cuvântul său, ne arde inima în piept (cf. Lc 24,32) şi simţim dorinţa de a-i consacra lui Dumnezeu viaţa noastră! Atunci vrem să descoperim în ce mod, în ce formă de viaţă să răsplătim iubirea pe care el cel dintâi ne-o dăruieşte.

Fiecare vocaţie, percepută în profunzimea inimii, face să răsară răspunsul ca stimulent interior la iubire şi la slujire, ca izvor de speranţă şi de caritate şi nu o căutare de autoafirmare. Aşadar, vocaţia şi speranţa se împletesc în proiectul divin pentru bucuria fiecărui bărbat şi a fiecărei femei, toţi chemaţi personal să ofere viaţa pentru alţii (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 268). Sunt mulţi tinerii care caută să cunoască drumul pe care Dumnezeu îi cheamă să-l parcurgă: unii recunosc - adesea cu uimire - vocaţia la preoţie sau la viaţa consacrată; alţii descoperă frumuseţea chemării la căsătorie şi la viaţa familială, precum şi la angajarea pentru binele comun şi la mărturia credinţei printre colegi şi prieteni.

Fiecare vocaţie este animată de speranţă, care se traduce în încredere în providenţă. De fapt, pentru creştin a spera este mult mai mult decât un simplu optimism uman: este mai degrabă o certitudine înrădăcinată în credinţa în Dumnezeu, care lucrează în istoria fiecărei persoane. Şi astfel vocaţia se maturează prin angajarea zilnică de fidelitate faţă evanghelie, în rugăciune, în discernământ, în slujire.

Dragi tineri, speranţa în Dumnezeu nu înşală, pentru că el conduce fiecare pas al celui care i se încredinţează lui. Lumea are nevoie de tineri care să fie pelerini ai speranţei, curajoşi în a-şi dedica propria viaţă lui Cristos, plini de bucurie pentru însuşi faptul de a fi discipoli-misionari ai săi.

A discerne propriul drum vocaţional

Descoperirea propriei vocaţii are loc printr-un drum de discernământ. Acest parcurs nu este niciodată solitar, ci se dezvoltă în cadrul comunităţii creştine şi împreună cu ea.

Dragi tineri, lumea vă determină să faceţi alegeri grăbite, să umpleţi zilele cu zgomot, împiedicându-vă să experimentaţi o tăcere deschisă la Dumnezeu, care vorbeşte inimii. Să aveţi curajul de a vă opri, de a asculta în voi înşivă şi de a-l întreba pe Dumnezeu ce anume visează pentru voi. Tăcerea rugăciunii este indispensabilă pentru "a citi" chemarea lui Dumnezeu în propria istorie şi pentru a da un răspuns liber şi conştient.

Reculegerea permite să înţelegem că toţi putem fi pelerini ai speranţei dacă facem din viaţa noastră un dar, în special în slujba celor care locuiesc în periferiile materiale şi existenţiale ale lumii. Cel care se pune în ascultarea lui Dumnezeu care cheamă nu poate ignora strigătul atâtor fraţi şi surori care se simt excluşi, răniţi, abandonaţi. Fiecare vocaţie deschide la misiunea de a fi prezenţă a lui Cristos acolo unde este mai multă nevoie de lumină şi mângâiere. Îndeosebi, credincioşii laici sunt chemaţi să fie "sare, lumină şi drojdie" a împărăţiei lui Dumnezeu prin angajarea socială şi profesională.

A însoţi drumul vocaţional

În acest orizont, lucrătorilor pastorali şi vocaţionali, mai ales însoţitorilor spirituali, să nu le fie frică să-i însoţească pe tineri cu încrederea plină de speranţă şi răbdare a pedagogiei divine. Este vorba de a fi pentru ei persoane capabile de ascultare şi de primire respectuoasă; persoane în care se pot încrede, călăuze înţelepte, prompte să-i ajute şi atente să recunoască semnele lui Dumnezeu pe drumul lor.

Prin urmare, îndemn să se promoveze îngrijirea vocaţiei creştine în diferitele locuri ale vieţii şi ale activităţii umane, favorizând deschiderea spirituală a fiecăruia la glasul lui Dumnezeu. În acest scop este important că itinerarele educative şi pastorale să prevadă spaţii adecvate de însoţire a vocaţiilor.

Biserica are nevoie de păstori, călugări, misionari, soţi care să ştie să spună "da" Domnului cu încredere şi speranţă. Vocaţia nu este niciodată o comoară care rămâne închisă în inimă, ci creşte şi se întăreşte în comunitatea care crede, iubeşte şi speră. Şi pentru că nimeni nu poate răspunde singur la chemarea lui Dumnezeu, toţi avem nevoie de rugăciunea şi de sprijinul fraţilor şi al surorilor.

Preaiubiţilor, Biserica este vie şi rodnică atunci când generează noi vocaţii. Şi lumea caută, adesea în mod inconştient, martori ai speranţei, care să anunţe cu viaţa lor că a-l urma pe Cristos este izvor de bucurie. Aşadar, să nu încetăm să-i cerem Domnului noi lucrători pentru secerişul său, fiind siguri că el continuă să cheme cu iubire. Dragi tineri, încredinţez urmarea voastră a Domnului mijlocirii Mariei, Maica Bisericii şi a vocaţiilor. Mergeţi mereu ca pelerini ai speranţei pe calea evangheliei! Vă însoţesc cu binecuvântarea mea şi vă cer cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine.

Roma, Policlinica Gemelli, 19 martie 2025

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu