© Vatican Media

Spre Paşte / 2

Fără dreptate este o speranţă falsă

"Trebuie să ne întrebăm: am în mine convingerea că Dumnezeu iartă păcatele mele? Sau mă comport ca şi cum aş putea să mă mântuiesc de unul singur? Aspir la mântuire şi invoc ajutorul lui Dumnezeu pentru a o primi? Trăiesc concret speranţa care mă ajută să citesc evenimentele istoriei şi mă determină la angajare pentru dreptate, la fraternitate, la îngrijirea casei comune, făcând în aşa fel încât nimeni să nu fie lăsat în urmă?". Aceasta este o serie de întrebări conţinute în mesajul Papei Francisc pentru Postul Mare. Invitaţia pentru acest timp forte n-ar putea să nu fie aceeaşi a întregului Jubileu: "Să mergem împreună în speranţă". Prin intermediul acestei virtuţi teologale lucrurile se pot schimba. Ele se modifică nu în mod magic, ci prin sinergia care provine între lucrarea lui Dumnezeu care creează dreptate şi cea a omului care lucrează pentru pace.

Concret lumea pe care Dumnezeu a gândit-o pentru om şi cea pe care fiecare persoană ar vrea pentru sine însăşi şi pentru aproapele este posibil s-o primim de la el, s-o păstrăm în umanitatea prezentă şi în sfârşit s-o transmitem celui care va veni după aceea. De fapt, nu trebuie uitat că "istoria umană, marcată de experienţa păcatului, ne-ar conduce la disperare dacă Dumnezeu ar fi abandonat creatura sieşi. Însă promisiunile divine de eliberare şi îndeplinirea lor victorioasă în moartea şi în învierea lui Cristos sunt fundamentul «speranţei fericite», de unde comunitatea creştină poate lua forţa pentru a acţiona cu hotărâre şi eficient în slujba iubirii, a dreptăţii şi a păcii. Evanghelia este un mesaj de libertate şi o forţă de eliberare care duce la împlinire speranţa lui Israel, întemeiată pe cuvântul profeţilor", aşa cum afirma fosta Congregaţie pentru Doctrina Credinţei în instrucţiunea Libertate creştină şi eliberare (43).

În Primul Testament, la ceea ce aspiră fiecare este descris cu termenul ebraic shalom, care înseamnă nu numai lipsa de război ci plinătate de pace, adică o creaţie unde, graţie libertăţii primite de Dumnezeu, se pot face acele alegeri de bine care fac să se dezvolte viaţa până la maturitatea deplină în Cristos (cf. Ef 4,11-16). El, principe al păcii (cf. Is 9,5), rezolvă conflictele, risipeşte ura, distruge în el însuşi duşmănia (cf. Ef 2,16), ne învaţă să-l iubim chiar şi pe duşman. Isus învaţă să nu facem din duşman un demon de distrus, aşa cum şi pentru că pe cruce el i-a iertat pe ucigaşii săi. Adică trebuie recunoscut celălalt, chiar dacă face răul: speranţa constă în forţa primită de la Dumnezeu pentru a putea răsplăti răul cu binele (cf. Rom 12,17).

În prezenţa motivelor de dezacord, trebuie mers la cauzele care le-au provocat, pentru a le putea dezrădăcina şi depăşi, nu cu simpla bunăvoinţă, chiar dacă este minimul cerut, ci cu o forţă care este speranţa păcii. Urmarea autentică a lui Isus Cristos, aşa cum este indicată în predica de pe munte, este adevărata alternativă la o lume actuală pe care o vedem străbătută de războaie şi conflicte. Condiţie fundamentală pentru a putea trăi acest stil de iubire reciprocă, pilon al mesajului creştin, într-o lume reînnoită unde se pun toate eforturile pentru triumful păcii, este dreptatea, nu întâmplător virtute cardinală, pe care fiecare persoană este chemată s-o trăiască în plinătate, recunoscând altora aceleaşi drepturi pe care le dorim pentru noi înşine. Dacă toate eforturile creştinilor nu ar merge în această direcţie, am fi înşelaţi de o speranţă falsă.

Afirmă Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican: "Dacă în viitor nu se vor încheia tratate ferme şi cinstite de pace universală, renunţându-se la orice ură şi duşmănie, omenirea, care se află deja în mare primejdie, oricât ar fi de înzestrată cu minunate cuceriri ale ştiinţei, riscă să ajungă în ceasul funest în care nu va putea cunoaşte altă pace decât pacea îngrozitoare a morţii. Totuşi, Biserica lui Cristos, şi în clipa în care, împărtăşind angoasa acestor vremuri, rosteşte aceste cuvinte, îşi păstrează speranţa neclintită. Ea voieşte să prezinte vremurilor noastre, iarăşi şi iarăşi, cu timp şi fără timp, mesajul apostolic: «Iată acum vremea potrivită» pentru transformarea inimilor; «Iată acum ziua mântuirii»" (Gaudium et spes, 82).

Simone Caleffi

(După L'Osservatore Romano, 15 martie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu